Montserrat_Caballe

Montserrat Caballé la Paris. Lecţia unei adevărate dive

8.06.2015
Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0

„Sunt o femeie bătrână. Am 82 de ani. Sunt foarte recunoscătoare că încă sunt aici.”

Asta ne-a spus Montserrat Caballé când a apărut pe scenă, ajutată de doctorul ei, care i-a rămas alături pe tot parcursul celor două ore de masterclass. O aveam în faţă pe soprana cu cel mai bogat repertoriu scenic din secolul XX, vocea cu unul dintre cele mai bogate şi mai suple timbruri din istoria înregistrărilor, diva care a cucerit întreaga lume.

Pe 6 iunie 2015, Montserrat Caballé şi-a luat rămas-bun de la publicul francez printr-o lecţie de muzică pe scena Philharmonie de Paris. O lecţie despre importanţa pe care o are tehnica respiraţiei în antrenamentul unei voci. Doar că fiecare pasaj mai tehnic aluneca invariabil într-o evocare, într-o poveste, în reamintire, momente în care Montserrat Caballé cobora vocea şi retrăia povestind. Râdea, se emoţiona, povestea şi căuta cuvintele franţuzeşti potrivite, iar când nu le găsea îşi întreba publicul.

Lecţia respiraţiei şi avantajele unui abdomen puternic

Montserrat Caballé a început să înveţe tehnica respiraţiei la 12 ani, la Conservatorul din Barcelona. A explicat cât de important e să ştii să respiri ca să poţi fi arhitectul propriei voci. „Controlul asupra aerului pe care îl respiri trebuie să fie total.” A format la rândul ei mulţi artişti, pe care i-a învăţat, înainte de a construi orice altceva, tehnica respiraţiei. „Arta respiraţiei trebuie să fie învăţată de fiecare prin lucrul cu sine. Iar asta e foarte greu, pentru că fiecare crede deja că ştie să respire corect.” Iar pentru o respiraţie bună, forţa muşchilor abdominali e foarte importantă, la fel cum este atunci când mergem la toaletă sau atunci când facem dragoste, a explicat, fără pudori inutile, Montserrat Caballé. „Dacă nu ne antrenăm muşchii abdominali, avem o carieră de 10 ani şi apoi s-a terminat.”

Lecţia smereniei

E lucru mare să descoperi ce a vrut să spună cu adevărat un compozitor şi să te străduieşti să nu trădezi mesajul. „Dacă nu îl înţelegi, faci o paradă a propriei persoane, nu pui în valoare mesajul creatorului. Or, tu ar trebui doar să-l serveşti, nu să îţi afişezi propriile calităţi.”

Lecţia calităţii

„E dificil să lucrezi cu oameni care se simt pierduţi pe scenă. Mi s-a întâmplat să lucrez cu oameni care erau în contratimp pe scenă, care încercau să asculte, să îşi facă meseria – credeau că e meserie ceea ce ar fi trebuit să fie de fapt inspiraţia. Or, noi nu avem o meserie. Noi avem o şansă specială care ne poartă dincolo de realitate şi ne duce undeva unde nu am ajuns niciodată şi poate nici nu vom mai avea privilegiul să ajungem.”

„Mi s-au întâmplat atâtea pe scenă”

„Cântam Traviata la Viena şi repetasem cu dirijorul. Traviata nu ţi-o imaginezi, o cânţi. Dacă poţi… În timpul spectacolului, în cabaletta, dirijorul a imprimat un tempo mult prea rapid şi nu puteam ţine pasul. L-am privit insistent, am aruncat în el cu un buchet de flori şi apoi am plecat de pe scenă. Fireşte, a ieşit scandal. A venit una din Spania şi a făcut aşa ceva. Spaniolii aveau oricum renumele ăsta de a face lucruri bizare.”

„Eram în timpul unui spectacol, pe scena Operei din Paris, când a apărut cineva furios în sală şi a aruncat pe scenă o găină. M-am oprit, am făcut două ture în jurul găinii ca să văd dacă e adevărată, da, era cât se poate de reală. Cineva a apărut să o ia de acolo. M-am gândit că nu am cântat bine sau că poate tenorul nu a plăcut pentru că nu era strălucit. Dar am aflat că angajaţii făcuseră o grevă şi pasărea a fost un semnal al altor nemulţumiri care nu aveau de-a face cu noi.”

Între pasajele tehnice ale lecţiei, Montserrat Caballé şi-a îngăduit plăcerea de a cânta câteva arii alături de fiica sa, Montserrat Martí, şi ea soprană: O mio babbino caro (din opera Gianni Schicchi a lui Puccini) şi, la final, Libiamo neʼlieti calici (celebrul pasaj de la începutul Traviatei lui Verdi). Cu acelaşi timbru special care a făcut-o celebră. Ultima arie a ridicat sala în picioare, oamenii au venit masiv spre scenă, iar interdicţiile de a filma şi a fotografia s-au risipit sub privirea îngăduitoare a plasatorilor.

„Giovane e bella!”

„Sempre giovane e bella!”, i-a strigat, din faţa scenei, prietenul nostru Alexandru Maftei, un excelent cunoscător al operei şi un mare admirator al ei.

Montserrat Caballé s-a întors, s-a luminat, a zâmbit larg şi a mulţumit, strigătul care venea de foarte aproape i-a făcut plăcere. Nu, nu mai era tânără, poate că nici frumoasă nu se mai credea, dar complimentul îi plăcuse pentru că nu era din politeţe, iar asta a simţit-o. Strigătul concentrase toată dragostea unei întregi generaţii de oameni care veniseră la Philharmonie de Paris cu discuri de vinil şi afişe ale ei din anii ʼ70, CD-uri, cărţi, flori şi fotografii. Erau oameni care au adorat-o şi pentru care privilegiul de a o revedea era greu de exprimat în cuvinte. Poate că de asta Montserrat Caballé nici nu şi-a mai stăpânit lacrimile.

Mai vii la întâlnire cu ei când nu mai eşti în forma de altădată? Le mai cânţi, chiar dacă nu o mai poţi face ca pe vremuri? Oh, da, pentru că adevăratele dive se transformă, se esenţializează, concentrează parcă şi mai multă substanţă, inspiră, înalţă. De la întâlnirea cu ele pleci mai bogat. Schimbul de fericire dintre Montserrat cea de pe scenă şi publicul ei din sală a transformat un masterclass de două ore într-o seară greu de uitat.

001

002

003

004

005

006

007

008

009

010

011

012

013

Sursa ultimei fotografii: Pinterest.

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0