Familia mea

Am crescut într-o familie care a preţuit amintirea strămoşilor. Pe unii eu nu i-am cunoscut decât din portrete şi din poveşti. Dar au rămas de la ei istorii nenumărate, despre câte o iubire năvalnică sau despre un curaj nebun în timpuri neprielnice, despre vremurile line ale un trai tihnit sau despre zbuciumul războiului. Am păstrat de la ei vorbe de duh care au rămas în familie şi întâmplări stranii de care încă ne mai minunăm şi astăzi. Aşa că din două vorbe despre mine, una trebuie să fie despre ei.

Tatăl meu, Mugurel-Gabriel Mihail (1939-1994), descindea dintr-o familie din fostul judeţ Vlaşca.

Bunicul meu, colonelul Radu C. Mihail (1904-1968), a fost ofiţer al Armatei Regale. A făcut liceul militar la Craiova, iar în 1927 a absolvit Şcoala Militară Specială de Geniu şi a făcut parte din arma Vânătorilor de Munte. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est, în Crimeea, în iulie 1942 era comandant al Batalionului 2 Pionieri Munte. A fost decorat cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa a III-a (1941), cu Ordinul Coroana României în grad de Cavaler (1940) şi cu Medalia Cruciada împotriva Bolşevismului (1943). Comuniştii l-au dat afară din armată, în iulie 1946. În continuare, a lucrat ca subinginer. Am găsit la C.N.S.A.S. dosarul lui de urmărire. A fost membru P.N.Ţ. Maniu şi un opozant curajos al regimului comunist. Scriau acolo securiştii că bunicul era „agitator reacţionar notoriu”, „caracter dârz; ostil regimului actual, propagandist înverşunat în favoarea anglo-americanilor”, „un element care nu se poate acomoda cu noua formă de guvernământ a Statului nostru”. Tot din dosarul de urmărire am aflat cam în ce termeni judeca el regimul comunist: „a înjurat guvernul democrat, calificându-i ca pe criminali de neam, prin faptul că au adus foametea şi jaful în ţară”.

Radu C. Mihail s-a căsătorit, în 1936, cu Ana Vasilescu (1906-1998), bunica mea. Leagănul familiei era la Fărcaşa şi Borca, în judeţul Neamţ, iar numele de familie iniţial fusese Paşnicu. Bunica Ana (bunica Dada, cum îi spuneam eu) a fost educatoare, învăţătoare şi directoare de grădiniţă. A fost amuzant să descopăr că a primit, în 1930, la Sinaia, titlul de Miss Ciuc, din partea revistei Realitatea Ilustrată.

Mama mea, Maria Mihail, născută Ungureanu, se trage din Tulgheş (Harghita), vechi sat românesc de la graniţa dintre Moldova şi Transilvania. Din secolul al XVIII-lea, a ţinut de Imperiul Habsburgic şi, treptat, compoziţia etnică a devenit tot mai variată, după venirea ungurilor şi a evreilor. Toţi strămoşii mei direcţi din partea mamei sunt români greco-catolici.

Ungurenii au venit la Tulgheş de la Râpa de Mureş. Bunicul meu matern, Ştefan Ungureanu (1912-1974), a fost partizan în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când o parte din Transilvania s-a aflat sub ocupaţie horthistă. El s-a opus ocupaţiei. Tatăl lui, străbunicul meu, Dumitru Ungureanu, luptase în Primul Război Mondial, în armata austro-ungară şi fusese luat prizonier la ruşi. A trecut prin multe până să revină în sat, a avut de înfruntat pericolele dintr-o Rusie frământată de revoluţie şi le-a povestit celor de acasă că l-a văzut chiar pe Lenin ţinând un discurs.

Bunica mea, Florentina-Galina Olaru (1924-2002), se trăgea din neamurile Olaru şi Citirigă, familii vechi din Tulgheş. Stră-unchiul meu, Petru Olaru, alături de alţi doi săteni, a reprezentat Tulgheşul la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918. Tatăl bunicii, Gheorghe Olaru (1888-1964), străbunicul meu, a luptat şi el în Primul Război Mondial, în armata austro-ungară şi a fost 4 ani prizonier în Italia. Străbunica Maria Citirigă (1890-1972) era o femeie bogată şi aprigă, avea foarte mult pământ şi se povesteşte că a refuzat să intre în colectiv după venirea la putere a comuniştilor. Din acest motiv, a fost caricaturizată la gazeta de perete, ca să o vadă tot satul, şi i s-au pus în gură vorbele „Noi vrem pământ!”. Un frate al bunicii, Gavril, a căzut pe Frontul de Est, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, alături de alţi 5 membri ai neamului Olaru.