Lauriţa de la moară

00

Când s-a măritat, Lauriţa a primit în grijă o moară. De la socrul ei. Habar n-avea că viaţa ei de-atunci încolo avea să fie legată de moara aia, în jurul căreia se învârtea tot satul. Lucra cot la cot cu bărbatul ei, moara măcina din zori până la apus, oamenii veneau să lase boabele, schimbau o vorbă unul cu altul, se întorceau seara să ia sacii, se odihneau şi iar îşi povesteau isprăvile zilnice. Şi tot aşa, aproape 50 de ani, moara a văzut şi a auzit toate poveştile satului. Şi femeia cu ochi albaştri îi cunoştea pe toţi şi toţi o ştiau pe ea. Lauriţa de la moară.

„Acum ştiu şi eu ce e apa”

Moara Lauriţei este în Tulgheş, în Harghita. E clasată ca monument istoric de categoria B. Are 140 de ani şi încă funcţionează. Lauriţa are 74 de ani. O întreb câţi ani avea socrul, morarul, când s-a măritat ea cu bărbatul ei şi au ajuns să se ocupe amândoi de moară.

„Apăi tu, drept să-ţi spun că nu ştiu. Vreo 60 dacă avea… El se ocupa de moară. Moara asta-i veche din 1870 şi nu ştiu cât, 1875, parcă aşa-i trecută la Consiliu. Eu i-am apucat pe socrul meu şi pe mama lui, care stătea aici, cu ei. Era bătrână, nu mai lucra. Soţul ei, tatăl socrului meu, murise în Primul Război Mondial. Ea era atunci în refugiu cu cei doi copii, în Moldova. L-au adus acasă, rănit, şi şi-a strigat o vreme copiii, dar nu a mai apucat să îi vadă, pentru că mama socrului meu, Măriuca Ţepeş, împreună cu cei doi copii s-au întors după ce el a murit. În tinereţe ea a lucrat la moară, împreună cu bărbatul ei. Apoi au rămas tinerii.

Moara a fost tot timpul în familie. Tatăl socrului, apoi socrul, apoi noi am ţinut-o. De-acum cred că nu o mai ţine nimeni, că nu mai are cine. E greu cu apa. Ce chin e cu apa! Acum nu mai dovedeşti. Nu mai vine apă, numai mâl vine. Înainte se mărea apa, că rupea tot, dar nu mai vine apă mare. E mică şi vine numai pământ. Din cauza secetei, a căldurii. Iarna îngheaţă. Ghiţă oprea apa şi când avea de măcinat, îi dădea drumul şi apoi nu mai îngheţa. Dar dacă îi dai drumul permanent, se face tot o gheaţă până la iaz. Se podeşte de gheaţă şi trebuie să o baţi mărunt, mărunt ca să curgă.

Apa asta ştii cum te trage? Îţi mănâncă sănătatea. Acum ştiu şi eu ce e apa, am văzut ce înseamnă. Eşti mereu lângă apă şi te trag curenţii, că e apă rece de munte. Asta e o muncă pentru bărbat, nu e pentru femei.”

„Şi pe vremea comuniştilor, moara tot a mers”

Ce n-au reuşit să distrugă comuniştii a reuşit să distrugă, treptat, consumismul. Lauriţa macină azi boabe doar din când în când. Nu mai vin oamenii. Mălai găseşti peste tot gata măcinat. Ca să fim cinstiţi, nici Lauriţa nu mai are forţa de altădată. O spune chiar ea. Aşa că roata morii mai porneşte numai pentru cei ai casei, când fac mămăligă adevărată.

„Măcinam boabe, grâu, porumb, orz, ovăz. Au mai fost mori, dar s-au oprit când au venit comuniştii. Era o moară la Mihai Moldovan, apoi încă una peste apă, la Molnar, şi au mai fost şi la Valea Frumoasă. Toate s-au oprit pentru că se dădea cotă mare la stat, uiumul. Oamenii le-au închis, nu le-au mai purtat. Socrii mei tot au purtat-o, au dat uium la stat şi a mers în continuare. Şi uite că aşa, şi pe vremea comuniştilor, moara tot a mers. Eu cred că le convenea, pentru că rămăsese singura moară şi atunci aveau mai mult măciniş. Oamenii aveau ogoare pe dealuri şi puneau porumb. Acum nu mai pun, că azi li se aduce porumbul la uşă. Socrii mei aveau şi animale, lucrau şi la câmp şi se ocupau şi de moară.

Soţul meu, Ghiţă, se ocupa de măcinat, el a ştiut bine treaba morii. Eu doar aşa, când nu era el. După comunişti nu a mai venit lumea la moară. Înainte era măciniş tot timpul, că oamenii îşi cultivau ogoarele şi cumpărau mult mai rar. După 1989, s-a dus totul, cerealele se găseau de cumpărat peste tot, gata măcinate, ţi le aducea la poartă.”

„Acum nu se mai face mămăligă nouă”

„Moara merge încet, poţi să pui oricât de puţine boabe, o mişcă doar forţa apei, nu are motor. Ridici scândura de la iaz şi apa porneşte şi pune roata în funcţiune. Roata mână moara. Are şi ştează, la ştează se spală cuverturi mari, ţoale, preşuri. Are şi fierăstrău. Înainte aşa tăiau oamenii butucii, la apă.

Mi-a plăcut să lucrez la moară. Veneau oamenii cu căruţe, cu bicicleta, cu roaba şi aduceau boabele la moară. Seara veneau să ia făina. Tot veneau şi se duceau. Dimineaţa îi dădeam drumul şi mergea până seara. Trebuia să stai tot timpul aici. Se gătea un sac, pe urmă puneai altul, mai mărunt, mai mare, mai aspru, fiecare cum avea nevoie. Oamenii nu aveau de unde lua şi trebuia să pună pe ogoare şi să macine. Mai aduceau păpuşoi de prin Regat, ascuns, dar nu aveai voie să aduci.

Nu a mai fost măciniş după 1989. Înainte aveau ogoare, aduceau păpuşoiul să facă mămăligă nouă, adică prima mămăligă. Acum nu se mai face mămăligă nouă, merg la magazin şi îşi cumpără o pungă de mălai.”

HR-II-m-B-12991: Moara de apă și joagărul Olar Gheorghe, 1875

Str. Putna 50, sat Tulgheş, comuna Tulgheş, judeţul Harghita

Aşa arată moara în lista monumentelor istorice. E un cod cu o adresă. Pentru Lauriţa, e o viaţă. Pentru sat, e locul pe care îl ştii acolo şi crezi că e veşnic. Dar nu e. Trebuie sprijinit. Să fie un colţ frumos de arătat copiilor şi turiştilor. Turiştilor care iubesc astfel de locuri şi copiilor care nici nu mai ştiu de unde vine mălaiul.

00