When it comes to the best musicians, conductors and orchestras in the world, they actually have everything you could possibly want in Paris, London, Berlin, Vienna or Madrid. All you could ever dream in classical music. But this musical luxuriance happens in one single month in Romania, with the most famous names in the musical industry and at prices that could easily beat any festival or concert hall from abroad. That’s why the classical music lovers around the world are putting Bucharest on their travel map.

I talked to several tourists during a historical night for the Enescu Festival. The night when the Berliner Philharmoniker, conducted by the great Sir Simon Rattle, came for the first time in Romania. And the night when the artistic Director of the festival, Ioan Holender, said goodbye to the public after seven editions, in a kind and extremely honest speech.

„We’re from Munich, it’s our first time to the festival. We came for several performances. We’re a group of 27 people from Munich. The concert was wonderful. When it comes to prices, Romania it’s not so expensive. The tickets are much more expensive in Germany than they are here.”
Gundi and Patrizia, Munich

„We are for the first time in Romania. We are staying here until next week. The festival and the fabulous orchestras are the main reason we are here, but we also want to see Romania, that we have never visited. We came to hear the Berliner Philharmoniker, London Symphony Orchestra and The Staatskapelle Dresden. The festival is very well organized. I saw that the Romanian public receives it very well, because the concert hall is full. We can’t wait to see the Ateneu. We couldn’t visit it yet because there are always rehearsals in the morning.”
Ana Maria, Barcelona

„I’m for the second time in Romania, I’ve already been in 2011, in a group organized by the Museum of Sevilla. For me, it’s a pleasure to see a country that is born again.”
Rose Marie, Barcelona

„Our agency, Fra Diavolo, organizes musical trips all over the world. Every week we go somewhere, in Paris, London, Vienna. Bucharest is on our list and now we are here for the Enescu Festival, which is wonderful. After the next days of concerts, we’ll go visit Braşov, Sighişoara and the monasteries in Bucovina. We have arranged the trip for 41 persons. The festival is a very important event. Every 2 years, the best orchestras in the world are here, it’s fantastic!”
Francisco Javier Mata, Madrid

Am remarcat de câţiva ani pe piaţă prezenţa discretă a cremei Apidermin. Presupun că a fost tot timpul acolo, dar n-am avut eu ochiul prea ager. Mi-o aminteam din copilărie, ştiam povestea ei, am folosit-o şi mi-a făcut bine.

Mi-au atras atenţia câteva detalii. În jurul cutiuţei cu design cuminte stă o poveste onestă şi decentă, care nu face exces de cuvinte: nu te asaltează nimeni cu ingrediente-minune şi cu rezultate uimitoare. În spatele cremei este însă o poveste care are vlagă adevărată, nu doar reclamă trecătoare.

La sfârşitul anilor ʼ50, în plin comunism, un profesor cu viziune, Veceslav Harnaj, înfiinţează Asociaţia Crescătorilor de Albine. Un fel de sistem privat în care apicultorii să evolueze împreună şi să depăşească simpla comercializare pe cont propriu a produselor. După mai puţin de 10 ani, proiectul se dezvoltă şi apare Combinatul Apicol de la Băneasa, care include o fabrică, un institut de cercetare şi un liceu apicol. Centrul câştigă recunoaşterea internaţională, iar în anii ʼ70 România devine cel mai mare exportator de miere de albine din Europa. Crema Apidermin, un produs cu lăptişor de matcă născut în laboratoarele institutului, câştigă medalia de aur la Apimondia, congresul internaţional de apicultură, şi ajunge în scurt timp în elita internaţională a produselor de îngrijire a pielii. Comuniştii i-au pus până la urmă beţe în roate profesorului Harnaj, al cărui succes era deja mult prea incomod. Moştenirea lui însă a rămas. Complexul Apicol care îi poartă numele funcţionează şi astăzi, iar crema Apidermin se strecoară cu graţie printre sutele de branduri care ne sunt azi la îndemână.

Ai zice că Apidermin are parcă un soi de pudoare, nu iese în faţă şi nu strigă în gura mare de pe raft sau din campanii de promovare. E acolo, dar nu vrea să-ţi ia ochii cu orice preţ. Ca toate lucrurile bune.

Am vrut să aflu cum o mai duce Apiderminul, iar Miruna Codeanu, marketing manager la Complexul Apicol Veceslav Harnaj, mi-a răspuns la întrebări, aşa că vă invit să aflaţi mai multe despre crema din tinereţea mamelor şi a bunicilor noastre.

„Istoria a devenit un aliat al nostru”

Ana Iorga: Spre deosebire de alte cosmetice româneşti, brandul Apidermin are în spate premii şi recunoaştere internaţională încă din anii ʼ70. Contează astăzi prestigiul câştigat cu câteva decenii în urmă şi cum folosiţi acest capital simbolic?

Miruna Codeanu: Prestigiul și premiile câștigate fac parte din povestea brandului. Apidermin este în acest moment parte din mentalul colectiv. Este un brand-istorie, un brand viu, cu o prezență constantă în viața noastră. Am fost plăcut suprinși, acum patru ani, când am organizat o campanie în rândul bloggerilor, „Apidermin de poveste”, să vedem câte povești s-au adunat în jurul acestei mărci românești. Este un liant generațional, pentru că este brandul folosit atât de bunică, cât și de mamă. Vom continua să-l dezvoltăm, menținând standardele prestigiului pe care l-a căpătat în timp, pentru că Apidermin a devenit un blazon al nostru, un fel de „Noblesse oblige”. Vrem ca ingrediente active ca lăptișorul de matcă (considerat un ingredient premium) să fie accesibile unui segment cât mai mare de piață.

Acum 30-40 de ani erau mult mai puţine creme pe piaţa din România, între timp concurenţa este fabuloasă. Din ce moment aţi început să acordaţi o atenţie specială promovării produselor? 

E adevărat, pe piața produselor cosmetice din România concurența a devenit foarte mare, din momentul în care au pătruns marii jucători internaționali, care s-au dovedit a fi un dublu competitor pentru noi, pentru că veneau și cu mitul produsului fabricat în afara granițelor României. După zeci de ani în care accesul țărilor est-europene la produsele occidentale fusese limitat, românii au simțit și ei un apetit crescut pentru tot ceea ce era vestic, însă publicul nostru s-a dovedit fidel în mare măsură.

A fost, de ambele părți o încărcătură emoțională puternică: marile companii veneau cu un puternic capital de imagine asociat, în timp ce exista o tendință destul de puternic resimțită de a renunța la tot ceea ce putea fi asociat cu anii de dinainte de 1989. În acest context însă ne-a ajutat tradiția, pentru că un produs cu zeci de ani de existență fusese practic testat deja de mai multe generații și își dovedise eficiența. Istoria a devenit în acest fel un aliat al nostru. Credem în continuare că putem crește treptat, întărind relația cu o generație nouă de consumatori ai produselor noastre, o generație care a crescut însă cu produsele noastre în casă. Ba chiar mai mult, am început să dedicăm acestei generații game noi de produse, cum ar fi Apidermaliv, o reformulare a gamei Apidermaliv cu peste 90% ingrediente de origine naturală, sau Apidermin Lejer, o formulare lejeră a cremei Apidermin. Probabil momentul în care am început să câștigăm vizibilitate pentru un alt segment de vârstă a fost momentul în care am stabilit primele legături cu lumea bloggerilor, primele campanii de testare. Din fericire, în acest moment, România începe să se alinieze mișcării internaționale buy local, momentan timid. Vei afla cel mai mult despre noi probabil prin word of mouth, pentru că acesta e tipul de promovare în care cred cel mai tare. Nu cred că un boom poate înlocui o relație de durată cu un client. Cred că relația dintre cumpărător și companie e asemenea relațiilor umane și cred că se construiește în timp și are la bază încrederea reciprocă și deschiderea.

Nu am studiat riguros piaţa, dar la o primă vedere preţurile cremelor Apidermin bat preţul oricărui alt produs românesc echivalent. Cum reuşiţi să le menţineţi accesibile?

Într-adevăr, avem un preț extrem de competitiv în piața de beauty. În acest sens, povestea noastră s-ar putea asemăna cu cea a unui mare brand de beauty, a cărui fondatoare a refuzat să investească în promovare tradițională, dorind mai degrabă să investească în produsul efectiv pe care îl oferea. În vreme ce brandul despre care vă povestesc este unul de nișă, noi ne dorim să ducem povestea mai departe, către mass market. Cum îți spuneam, vrem să facem ingredientele premium din produsele noastre accesibile unui segment cât mai mare. Personal, cred în construcția poveștilor în timp. În branduri care să reziste nu 3, nu 10, ci zeci de ani și poate chiar sute și cred că asta se construiește printr-un raport calitate preț care să fie sustenabil pentru producător, dar și pentru cumpărător. Prețul competitiv se datorează obiectivului nostru: să livrăm beneficiile produselor apicole unui număr cât mai mare de oameni.

Una dintre primele creme cu lăptișor de matcă din lume

Apiderminul a fost cu siguranţă printre cremele mamelor noastre. Ce îl face atât de special încât să se regăsească şi în trusa noastră de cosmetice acum, când opţiunile în materie de îngrijire a pielii sunt nenumărate?

În primul rând este vorba de formula Apidermin, care nu a suferit modificări de-a lungul celor 50 de ani de existență. Se poate argumenta că în 50 de ani, piața s-a schimbat, cercetările au evoluat, dar tocmai acest lucru e special la Apidermin, faptul că beneficiile ingredientelor active vor fi aceleași și peste 200 de ani. Se consumă miere, lăptișor de matcă și propolis de mii de ani încoace, iar beneficiile au rămas aceleași. Chiar Cleopatra includea produsele stupului în rețetele cosmetice. Tocmai această imortalitate a beneficiilor produselor stupului face din Apidermin un produs care să reziste testelor timpului. Dacă ar fi un trend de health&beauty, pasiunea oamenilor pentru produsele stupului nu ar fi durat de cel puțin 2000 de ani. Apoi, e vorba de povestea noastră, pentru că, inevitabil, Apidermin va fi unul dintre produsele pe care le asociezi copilăriei. Credem că e important să faci lucruri care durează în timp, să creezi istorii de care oamenii sunt atașați și care le dau sentimentul de acasă, iar Apidermin este unul dintre acele produse.

Cine a inventat produsul, a cui a fost ideea/reţeta?

Crema Apidermin se leagă de începuturile noastre, sub denumirea de Combinatul Apicol Băneasa. Este unul dintre primele produse, rezultatul unei munci în echipă, cercetare și pasiune. În anul 1991, Combinatul Apicol Băneasă a devenit Complex Apicol Veceslav Harnaj în memoria celui care este considerat părintele apiculturii românești: Veceslav Harnaj. În jurul cremei Apidermin s-a dezvoltat apoi întreaga gamă Apidermin: emulsie, loțiune tonică, lapte pentru corp, produse pentru îngrijirea părului, dar și celalte game derivate: Apidermin Lejer și Apidermin Sun, Apidermin devenind astfel un brand-umbrelă.

Totul a pornit de la această cremă pentru îngrijirea tenului, Apidermin – unul dintre primele produse din lume care folosea lăptișor de matcă într-un produs pentru îngrijirea tenului care se regăsea pe raft. Toate produsele din gama Apidermin au ca ingredient principal lăptișorul de matcă. Cercetarea din jurul lăptișorului de matcă făcea la acea vreme, în anii ʼ70, subiectul unor lucrări dezbătute la nivel internațional.

Cremele conţin printre ingrediente, pe lângă lăptişorul de matcă, miere, propolis şi ceară de albine. De unde provin ingredientele cremelor şi care e proporţia celor naturale?

Pe lângă Apidermin mai există trei game: Floral, Floramin și Apidermaliv. Fiecare gamă este construită în jurul unui ingredient activ principal din stup: propolis, miere de flori de salcâm sau lăptișor de matcă. Apidermin are în centrul formulării sale lăptișorul de matcă cu proprietățile sale anti-aging și regeneratoare. Apidermaliv este o gamă care adaugă principiilor active ale Apidermin uleiul de măsline și untul de shea, cu peste 80% ingrediente naturale. Floramin are la bază principiile active ale mierii de flori de salcâm, iar Floral, propolisul. Chiar dacă avem pentru fiecare gamă un ingredient-activ vedetă, o gamă are un complex de ingrediente active de origine naturală care să ofere rezultate.

Dezvăluie-ne un lucru mai puţin cunoscut despre crema Apidermin.

Ambalajul Apidermin este neschimbat de 50 de ani, aceeasi cutiuță prietenoasă de pe noptierele tuturor. Desigur, între timp am avut o subtilă acțiune de rebranding, însă am păstrat aceeași cutiuță pe care o asociem copilăriei.

Mi-am petrecut toate vacanţele de vară într-un sat de munte din Ardeal. Unde am bătut toate drumurile, toate pădurile şi toate dealurile. Am mâncat brânză de la stână, am mers cu bunica la toate hramurile şi la toate priveghiurile, m-am minunat de toate superstiţiile, m-am lăsat iscodită de toate babele şi am băgat la cap toate poveştile.

Satele de câmpie însă îmi sunt complet străine. Nu le-am cunoscut niciodată, nu s-a ivit nicio ocazie. Şi sufletul meu nu vibrează la fel pentru că nu mi s-au întipărit în amintire. De aceea, când am ajuns la Poiana, în Ialomiţa, am fost puţin mirată. Arşiţă mare şi câmpie cât vezi cu ochii. Descurajant. Deşi e la doar 10 kilometri de Slobozia, Poiana pare un sat rupt de lume şi aproape părăsit. Are o poezie a lui, dar e încremenit. Este un sat vechi, atestat la sfârşitul secolului al XVI-lea. A fost pe vremuri un centru negustoresc important, în care oamenii, proprietari de pământ, aveau o viaţă bună şi îndestulătoare. Când se construieşte podul peste Ialomiţa, graniţele dispar, negustorii din Poiana nu mai sunt căutaţi, forfota comerţului se mută în Slobozia. Moşnenii din Poiana pleacă şi ei pe rând la oraş, unde îşi dezvoltă afacerile, fac alianţe onorabile, o duc mai bine sau mai rău, dar reuşesc. Pentru cei rămaşi, lucrurile merg tot mai greu şi în timp sărăcesc.

Am plecat spre Poiana de dimineaţă, cu aparatul foto şi o lectură de drum. E satul strămoşilor îndepărtaţi ai lui Filip şi el are o emoţie specială când vine aici. Nu mai găseşti decât câteva familii la Poiana. Oameni mai degrabă veniţi din alte locuri. Cei vechi au plecat.

Valeriu Rădulescu e printre puţinii care au revenit la Poiana. A plecat la oraş, dar petrece fiecare vară aici. Casa lui, veche de peste 150 de ani, se ţine încă dreaptă. Nu a modificat aproape nimic la ea. Dacă judeci după vegetaţia din curtea lui, zici că totul a luat-o razna. Viţa de vie urcă şi se agaţă pe unde apucă, iarba necosită creşte în voie. Valeriu Rădulescu e bucuros că e acasă şi a păstrat totul ca în vremea copilăriei lui, aşa că nu-i pasă prea tare.

E ciudat. Detaliile care au supravieţuit te ajută să-ţi faci o idee despre ce era aici odată. Ce ferestre şi ce uşi frumos sculptate îşi făceau oamenii. Cum te privesc din portrete bunicii lui Valeriu Rădulescu: un pic semeţi, îmbrăcaţi cam bine. Au clasă. Trebuie să fi fost cu totul altfel aici. Era, de bună seamă, un loc plin de viaţă, forfotă mare. Casa lui Valeriu Rădulescu e răcoroasă şi miroase a lemn adevărat, învechit. El nu are nevoie de mai mult aici. Pentru că ştie exact cum au trăit ai lui aici, asta vrea şi asta îi e de ajuns.

Vechea biserică din lemn de la Poiana a fost strămutată la Slobozia, unde poate fi îngrijită şi conservată mai bine. Oamenii merg duminica la slujbă, se căsătoresc şi îşi botează copiii aici. Biserica a trecut proba timpului.

M-am întrebat mereu dacă o fi existând un destin al locurilor. Există un preţ pentru înflorirea de altădată? După ce lege nescrisă unele supravieţuiesc neclintite, altele se transformă şi altele dispar de pe faţa pământului ca şi cum n-ar fi fost? Iar altele, cum e Poiana, au o viaţă nouă, ciudată, şi doar mici frânturi din trecut au mai rămas ca să amintească de sufletul adevărat al satului. Au şi locurile viaţa şi norocul lor.

În fotografia cu sărbătoritul, Cătălina şi cu mine purtăm ţinute hand made. Mătuşa Cătălinei îi făcea haine grozave, care erau mare şmecherie pe vremurile când nu prea găseai mare lucru. Eu port aici o rochie tricotată de mama, infiorător de scurtă. Şi amândouă aveam nelipsiţii ştrampi albi, de care trebuia să tragem tot timpul şi care ne mâncau îngrozitor. Dar cum să mergi fără ştrampi în aprilie!

La începutul lui iunie era ziua lui Andu. Ţin minte că într-un an am organizat un concurs de cântece, dansuri şi recitare, iar bunica lui, Lidia, ne dădea note. Într-o vreme, Andu avea o broască ţestoasă şi noi eram grămadă pe ea, cred că am stresat-o cât pentru o viaţă.

În această fotografie de la ziua lui Andu eram deja măricei. Ţinuta nu o mai comentez, nici acum nu ştiu ce calcul înţelept ne-a făcut pe Cătălina şi pe mine să ne îmbrăcăm la fel, tot ce ştiu e că ni se părea foarte cool aşa.

După ziua lui Alexandru urma ziua mea, în iunie. Noi locuiam cu bunica Ana, care nu mai era deloc jună, avea un program pe care-l respecta cu stricteţe, momentele, toanele şi plăcerile ei şi nu era prea încântată să fie deranjată. Cum eu şi prietenii mei, deşi nu eram mulţi, am fi făcut în casă ceva balamuc, mama a hotărât să nu-mi serbeze niciodată ziua acasă. Aşa că, dintre noi, eu eram singura care îmi făceam ziua în oraş. Astăzi ar fi cool, atunci mă simţeam prost, făceam notă discordantă, toată lumea îşi făcea ziua acasă. Oftam, suspinam şi pe urmă îmi trecea, era oricum foarte cool şi la ziua mea. Tradiţia era să mergem toţi la Cofetăria Bucureşti, unde mâncam profiterol şi tort Diplomat. Apoi urma o tura zdravănă de Cişmigiu, de unde, după multă alergătură, ziua mea se încheia cu băieţii asudaţi şi cu noi mai şleampete faţă de cum ne prezentaserăm cochete la cofetărie.

Aici suntem în Cişmigiu, de ziua mea. Ţinuta mea era făcută de croitoreasa noastră, doamna Enache, despre care v-am povestit deja aici. Ea mi-a făcut până târziu rochiţele de sfârşit de an şcolar, de la premiu. Ei, bluza şi fusta din poză le-am purtat până n-am mai încăput decât cu mare chin în ele. Tot ea mi-a făcut şi fusta de caşmir pentru serbarea de Crăciun. Pe aceea am să v-o arăt neapărat într-o postare viitoare, pentru că o mai port şi astăzi.

La ziua Cătălinei, în iulie, era magic. Cred că ea avea cele mai multe jucării din gaşca noastră. După noi rămânea prăpăd. Ne jucam cu toate. Nu rămânea nimic nescos din cutii şi camera ei arăta seara ca depozitul lui Moş Crăciun. La Cătălina mâncam îngheţată, alt privilegiu, că pe noi mereu ne înfrânau de la îngheţată ca să nu facem roşu-n gât. Mama îmi cumpăra îngheţată şi mi-o oferea fleşcăită într-o cupă, după ce o ţinea la temperatura camerei o jumătate de oră.

Ţin minte că, în anul în care sunt făcute fotografiile, eu am venit cu genunchii juliţi, dar cu unghiile date cu ojă. Eram foarte mândră de ojă, pentru că pe noi tot mamele ne ţineau din scurt şi orice figuri am fi putut avea în cap la un moment dat erau retezate încă înainte să se nască.

Tânjesc şi acum după gustările de la zilele noastre. Mama sărbătoritului pregătea de obicei totul. Piesa de rezistenţă erau sandviciurile. Vor mai fi fost şi altele, dar pe astea mi le amintesc bine: sandviciuri cu caşcaval, cu şuncă, cu salam de Sibiu, cu pate de ficat, cu cremă de brânză cu mărar şi cu pastă de peşte cu unt şi cu lămâie. Uneori mai mâncam şi feluri gătite şi tot soiul de prăjituri făcute în casă, dar sandviciurile erau mereu prezente.

Veneau şi treceau zilele noastre, cu flori, cadouri, rochiţe, şosete albe în sandale, funde de la mercerie în păr, joacă până la epuizare. Vii la ziua mea?, Săru’mâna!, La mulţi ani încă o dată!, Ne vedem mâine la şcoală!, Pe mâine, în parc! şi au trecut peste 20 de ani.

Carmen Ivanov a ţinut de-a lungul vremii multe cursuri de dicţie, iar acum a pus pe hârtie o serie de exerciţii de dicţie pentru copii. A ieşit o carte simpatică foc, Străfurnica şi prietenii săi: 20 de poveşti şi peste 200 de exerciţii de dicţie de citit şi răscitit până la epuizare.

Străfurnica şi pescăruşul Pişti
– Pescăruşul Pişti pescuieşte peşte. Pelicanul Igor fură şi pândeşte.
– Pelicanul Igor pescuieşte peşte. Pescăruşul Pişti peşte doar cerşeşte.
– Nu-i adevărat.
– Ba-i adevărat!
– Pescăruşul Pişti peşte pescuieşte. El nici nu clipeşte cât ai zice peşte!
– Peşte! Pescăruşul Pişti peşte nu primeşte. Pelicanul Igor are drept la peşte.
– Dac-ar fi să punem peşte peste peşte, pescăruşul Pişti peşte nu primeşte.
– Pescăruşul Pişti peştele-l ocheşte. Pelicanul Igor nimic nu primeşte.
(fragment din Străfurnica şi prietenii săi)

Ptiu! Hai, din nou… Sau mai bine să ne povestească mai multe Carmen.

Ana Iorga: Care sunt problemele cele mai frecvente de pronunţie pe care le-ai întâlnit (atunci când nu este vorba despre tulburări grave de limbaj)? Cum vorbesc copiii noştri?
Carmen Ivanov: Faptul că nu deschid gura suficient de mare, de lene, duce la înghiţirea silabelor şi la „mototolirea” sunetelor, ceea ce conduce la un discurs disonant şi foarte greu de urmărit. O altă mare problemă a copiilor de azi este faptul că nu comunică suficient. Tabletele şi telefoanele mobile, jocurile video şi canalele de desene animate sunt metodele de divertisment moderne, aşadar copiii preferă să interacţioneze mai mult în acest mod, fapt ce duce evident la un nivel de comunicare scăzut. Nu prea vorbeşti cu propria ta tabletă atunci când te joci pe ea, nu? De asemenea, acest tip de comportament repetat va duce la un discurs sărăcăcios. Bagajul lingvistic al copiilor care preferă interacţiunea cu tehnologia este unul destul de mic.

Ce se poate îndrepta prin lecţii de dicţie şi ce probleme se repară mai greu?
Cel mai greu se repară graseierea, însă vestea bună este că timpul în care dicţia unui copil poate fi ajustată este cu mult mai scurt decât în cazul unui adult.

Pentru ce vârste este recomandată cartea ta? Când poate începe un copil să se antreneze cu exerciţii speciale ca să vorbească bine, clar, corect, cu intonaţie?
Cartea e concepută pentru copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 12 ani. Cei care încă nu ştiu să citească pot fi ajutaţi de părinţi, iar lectura cu voce tare a Străfurnicii poate fi cu adevărat distractivă. Pentru părinţii prea ocupaţi am creat şi un audiobook cu poveştile Străfurnicii citite de mine şi de colegul meu, Mihai Crăciun, cu voci potrivite pentru toţi prietenii Străfurnicii. E amuzant de ascultat.

Cine este Străfurnica?
Străfurnica este personajul care îi va introduce pe cei mici în lumea imaginară şi plină de aventuri din cele 20 de poveşti din manualul de dicţie. Intenţia mea a fost de a crea un univers nou, cu un personaj principal nemaiîntâlnit. Menirea Străfurnicii este să rezolve toate problemele prietenilor săi şi să se implice în cele mai năstruşnice aventuri. Şi evident, să te facă să citeşti de mai multe ori un paragraf, până reuşeşti să pronunţi toate sunetele.

Care este cel mai păcătos exerciţiu din carte, la care se împotmolesc cel mai tare copiii?
La cele de încurcă-limba avem: Şase saşi în şase saci, cupă cu capac, capac cu cupă şi, poate cel mai greu pentru copii: Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui. Din seria de poveşti ale Străfurnicii, cea mai grea e cu siguranţă Străfurnica şi pescăruşul Pişti.

Ohoo, cred şi eu, povestea cu pescăruşul şi pelicanul e de-a dreptul criminală. Dacă vreţi să vă puneţi copiii la încercare, Carmen vă aşteaptă mâine, 17 iunie 2015, la Cercul Militar Naţional din Bucureşti, Sala Bizantină (strada Constantin Mile nr. 1), la ora 19.00, la lansarea cărţii.

Nu e prima ispravă editorială a lui Carmen. În 2013, a început cu un manual de dicţie pentru adulţi, despre care v-am vorbit aici:

Pe mine mă bucură nespus astfel de idei care să ne reamintească să preţuim mai mult cuvântul rostit. Am văzut foarte mulţi oameni care se poticnesc în cuvinte. Oameni deştepţi, care vorbesc repede şi neinteligibil, care nu vorbesc suficient de tare, care nu pronunţă toate literele, care nu-şi pot controla volumul vocii şi nu îşi dozează bine respiraţia, adică se sufocă de-a dreptul pe o frază mai lungă sau fac pauze de respiraţie în cele mai nefericite momente, aruncând în aer sintaxa şi legăturile logice dintre cuvinte.

Dicţia se poate antrena. E la fel ca îndemânarea pe care o dobândeşti într-un sport sau când începi să studiezi un instrument muzical. Poţi avea rezultate spectaculoase sau mai modeste, unii sunt mai talentaţi, alţii mai împiedicaţi, dar buna vorbire se deprinde sau, în orice caz, poţi vorbi mult mai bine prin exerciţiu.

Sursa fotografiilor: espanolitablog.com, pagina de Facebook a lui Carmen Ivanov

Asta ne-a spus Montserrat Caballé când a apărut pe scenă, ajutată de doctorul ei, care i-a rămas alături pe tot parcursul celor două ore de masterclass. O aveam în faţă pe soprana cu cel mai bogat repertoriu scenic din secolul XX, vocea cu unul dintre cele mai bogate şi mai suple timbruri din istoria înregistrărilor, diva care a cucerit întreaga lume.

Pe 6 iunie 2015, Montserrat Caballé şi-a luat rămas-bun de la publicul francez printr-o lecţie de muzică pe scena Philharmonie de Paris. O lecţie despre importanţa pe care o are tehnica respiraţiei în antrenamentul unei voci. Doar că fiecare pasaj mai tehnic aluneca invariabil într-o evocare, într-o poveste, în reamintire, momente în care Montserrat Caballé cobora vocea şi retrăia povestind. Râdea, se emoţiona, povestea şi căuta cuvintele franţuzeşti potrivite, iar când nu le găsea îşi întreba publicul.

Lecţia respiraţiei şi avantajele unui abdomen puternic

Montserrat Caballé a început să înveţe tehnica respiraţiei la 12 ani, la Conservatorul din Barcelona. A explicat cât de important e să ştii să respiri ca să poţi fi arhitectul propriei voci. „Controlul asupra aerului pe care îl respiri trebuie să fie total.” A format la rândul ei mulţi artişti, pe care i-a învăţat, înainte de a construi orice altceva, tehnica respiraţiei. „Arta respiraţiei trebuie să fie învăţată de fiecare prin lucrul cu sine. Iar asta e foarte greu, pentru că fiecare crede deja că ştie să respire corect.” Iar pentru o respiraţie bună, forţa muşchilor abdominali e foarte importantă, la fel cum este atunci când mergem la toaletă sau atunci când facem dragoste, a explicat, fără pudori inutile, Montserrat Caballé. „Dacă nu ne antrenăm muşchii abdominali, avem o carieră de 10 ani şi apoi s-a terminat.”

Lecţia smereniei

E lucru mare să descoperi ce a vrut să spună cu adevărat un compozitor şi să te străduieşti să nu trădezi mesajul. „Dacă nu îl înţelegi, faci o paradă a propriei persoane, nu pui în valoare mesajul creatorului. Or, tu ar trebui doar să-l serveşti, nu să îţi afişezi propriile calităţi.”

Lecţia calităţii

„E dificil să lucrezi cu oameni care se simt pierduţi pe scenă. Mi s-a întâmplat să lucrez cu oameni care erau în contratimp pe scenă, care încercau să asculte, să îşi facă meseria – credeau că e meserie ceea ce ar fi trebuit să fie de fapt inspiraţia. Or, noi nu avem o meserie. Noi avem o şansă specială care ne poartă dincolo de realitate şi ne duce undeva unde nu am ajuns niciodată şi poate nici nu vom mai avea privilegiul să ajungem.”

„Mi s-au întâmplat atâtea pe scenă”

„Cântam Traviata la Viena şi repetasem cu dirijorul. Traviata nu ţi-o imaginezi, o cânţi. Dacă poţi… În timpul spectacolului, în cabaletta, dirijorul a imprimat un tempo mult prea rapid şi nu puteam ţine pasul. L-am privit insistent, am aruncat în el cu un buchet de flori şi apoi am plecat de pe scenă. Fireşte, a ieşit scandal. A venit una din Spania şi a făcut aşa ceva. Spaniolii aveau oricum renumele ăsta de a face lucruri bizare.”

„Eram în timpul unui spectacol, pe scena Operei din Paris, când a apărut cineva furios în sală şi a aruncat pe scenă o găină. M-am oprit, am făcut două ture în jurul găinii ca să văd dacă e adevărată, da, era cât se poate de reală. Cineva a apărut să o ia de acolo. M-am gândit că nu am cântat bine sau că poate tenorul nu a plăcut pentru că nu era strălucit. Dar am aflat că angajaţii făcuseră o grevă şi pasărea a fost un semnal al altor nemulţumiri care nu aveau de-a face cu noi.”

Între pasajele tehnice ale lecţiei, Montserrat Caballé şi-a îngăduit plăcerea de a cânta câteva arii alături de fiica sa, Montserrat Martí, şi ea soprană: O mio babbino caro (din opera Gianni Schicchi a lui Puccini) şi, la final, Libiamo neʼlieti calici (celebrul pasaj de la începutul Traviatei lui Verdi). Cu acelaşi timbru special care a făcut-o celebră. Ultima arie a ridicat sala în picioare, oamenii au venit masiv spre scenă, iar interdicţiile de a filma şi a fotografia s-au risipit sub privirea îngăduitoare a plasatorilor.

„Giovane e bella!”

„Sempre giovane e bella!”, i-a strigat, din faţa scenei, prietenul nostru Alexandru Maftei, un excelent cunoscător al operei şi un mare admirator al ei.

Montserrat Caballé s-a întors, s-a luminat, a zâmbit larg şi a mulţumit, strigătul care venea de foarte aproape i-a făcut plăcere. Nu, nu mai era tânără, poate că nici frumoasă nu se mai credea, dar complimentul îi plăcuse pentru că nu era din politeţe, iar asta a simţit-o. Strigătul concentrase toată dragostea unei întregi generaţii de oameni care veniseră la Philharmonie de Paris cu discuri de vinil şi afişe ale ei din anii ʼ70, CD-uri, cărţi, flori şi fotografii. Erau oameni care au adorat-o şi pentru care privilegiul de a o revedea era greu de exprimat în cuvinte. Poate că de asta Montserrat Caballé nici nu şi-a mai stăpânit lacrimile.

Mai vii la întâlnire cu ei când nu mai eşti în forma de altădată? Le mai cânţi, chiar dacă nu o mai poţi face ca pe vremuri? Oh, da, pentru că adevăratele dive se transformă, se esenţializează, concentrează parcă şi mai multă substanţă, inspiră, înalţă. De la întâlnirea cu ele pleci mai bogat. Schimbul de fericire dintre Montserrat cea de pe scenă şi publicul ei din sală a transformat un masterclass de două ore într-o seară greu de uitat.

Sursa ultimei fotografii: Pinterest.

Doamna Enache era croitoreasa noastră. Se apropia prima mea serbare de Crăciun de la şcoală şi eram, previzibil, un fulg de nea sau vreo crăiasă, nici nu mai ştiu bine. Ce ştiu sigur e că mama avea alergie la costumaţiile prea teatrale şi mi-a spus că poate ar fi mai bine să ne îmbrăcăm normal, ţinuta mea doar să sugereze discret marele rol în serbarea de iarnă. Aşa că a cumpărat materialele de pe Lipscani şi am ajuns la doamna Enache, la prima probă. Din mâinile ei au ieşit atunci două dintre cele mai importante piese din garderoba mea din toate timpurile. O bluză albă din mătase naturală, cu mânecuţe scurte, bufante, şi o fustă scurtă ca de balerină, din caşmir, cu un imprimeu cu floricele colorate pe fond negru. Fusta avea elastic în talie şi în partea de jos un fel de tiv discret în trei rânduri, ca nişte volănaşe. Şmecheria era că de la un an la altul eu mă înălţam, iar dacă era cazul, doamna Enache mai dădea drumul unui tiv. Aşa se face că port fusta şi astăzi.

Cosea într-unul dintre dormitoarele apartamentului ei cu trei camere. Pe masă şi pe canapea avea mormane de materiale şi rochii în lucru, perniţe cu ace, dantele, funde şi nasturi, iar pe uşile dulapului avea agăţate umeraşe cu ţinutele terminate, călcate frumos şi aşezate în aşteptarea celor care aveau să le poarte.

Până am crescut ţi am ajuns la liceu mi-a croit zeci de ţinute. Rochii de pânză în culori pastelate, bluze albe de pânză cu năsturei şi pliuri, fuste scurte cloş şi fuste cu volane petrecute pentru aniversările mele, rochii vaporoase pentru serbările de sfârşit de an şcolar şi câte altele.

La doamna Enache mergeam cu emoţia lucrului încă nenăscut, care nu exista decât în imaginaţia mea. Şi mă cuprindea o curiozitate amestecată cu nerăbdare, că din bucăţile de material tăiate şi prinse în zeci de ace ieşea într-o săptămână o rochie exact pe măsura mea, irepetabilă. Preţioasă, pentru că era făcută de mâinile ei, pentru că găsea soluţii îndrăzneţe ca să adapteze în practică ideile mele de copil, pentru că zâmbea şi lua aminte la ce îmi doream şi pentru că nimic nu era imposibil.

Da, mamă, facem, facem exact cum vrei. Hai să luăm măsurile.

Doamna Enache îmbătrânise şi nu mai lucra. Eu crescusem şi îmi pregăteam ţinuta pentru jubileul Principesei Margareta. Voiam să modific nebuneşte o rochie şi am căutat o altă croitoreasă. Care mi-a spus repede că nu se poate, ce voiam eu era imposibil, mătasea aia era alunecoasă şi nu putea fi cusută. Până la urmă, o doamnă în vârstă a reuşit, fără sforţări şi fără observaţii mustrătoare. M-am gândit atunci că unele servicii nu pot fi cu niciun chip înlocuite pentru că oamenii nu pot fi înlocuiţi. Doamna Enache avea harul ei şi felul ei special de a înţelege oamenii. Ea nu croia fuste, ea dădea viaţă visurilor şi crea amintiri. Pentru că eu acum nu-mi aduc aminte doar coroniţa cu care am terminat clasa a şaptea. Îmi amintesc florile, zâmbetele, colegii şi rochia pe care am purtat-o cu emoţie, pentru că nu o cumpărasem pur şi simplu, ci o văzusem născându-se.

Doamna Enache e din vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, când nu exista Zara şi nu ne cumpăram toate veşnic aceleaşi rochii. Când hainele se aşezau pe noi cum trebuie, când cusăturile ţineau ani buni şi materialele erau mai oneste decât pârdalnicul poliester. Când veneam de la şcoală şi mergeam la probă, când rochiile mele erau impregnate toate de discuţiile noastre despre mode, croieli şi sindrofii.

Mi-a scris mama că doamna Enache nu mai este. Ştiu sigur că, într-un fel sau în altul, o vom pomeni toate fetele şi toate cucoanele care i-am trecut pragul, care am plecat de la ea cu o rochie de bal sau cu o fustă de mers la serviciu. Pentru că acolo la ea era Raiul, în care totul era posibil.

Cu volanul îngustat la stânga şi cu panglică? Se poate, sigur că se poate. Hai să luăm măsurile.

Sursa fotografiilor: masculine-style.com, Pinterest.

Bine v-am regăsit!

Dacă sunteţi pasionaţi de artă, staţi pe-aproape câteva clipe. Începem săptămâna cu câteva noutăţi de la istoricul de artă Gabriel Badea-Păun. L-am revăzut pe Gabriel la Paris şi am vorbit câte în lună şi în stele, iar pentru voi l-am descusut înadins cu privire la cele mai noi proiecte ale sale.

Gabriel Badea-Păun este doctor în istoria artei la Sorbona şi autor al unor cărţi traduse în mai multe limbi: Portraits de société. XIX^e-XX^e siècle (Paris, 2007; The Society Portrait from David to Warhol, New York, 2007), Pictori români în Franța 1834-1939 (Bucureşti, 2012), Carmen Sylva, reine Elizabeth de Roumanie (Versailles, 2011; Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României, Bucureşti, Humanitas, 2003, ajunsă la a cincea ediţie în 2012; Carmen Sylva. Königin Elisabeth von Rumänien – eine rheinische Prinzessin auf Rumäniens Thron, Stuttgart, 2011), Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre (Paris, 2009). Anul trecut, Gabriel a alcătuit o frumoasă ediţie în limba franceză a memoriilor Reginei Maria: Histoire de ma vie (1875-1918).

Vă invit aşadar să aflaţi din interviul următor povestea lui Edmond Van Saanen-Algi (1882-1938), arhitectul român care a participat la realizarea unor clădiri emblematice ale Bucureştiului, printre care Palatul Academiei de Studii Economice și Palatul Telefoanelor. Gabriel Badea-Păun şi Oana Marinache semnează un album dedicat artistului, care va fi lansat pe 2 iunie 2015, la ora 18.30, la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Gabriel mi-a mai povestit în interviu şi lucruri inedite despre viaţa, opera, eşecurile, bucuriile şi risipirile artiştilor care au fost şi colecţionari, de la Rubens la Jeff Koons. O carte la care lucrează chiar acum.

Bernard Jancourt are 83 de ani şi un magazinaş plin de ceasuri şi mobile frumoase din lemn pe una dintre străduţele înguste şi întortocheate din Marché aux Puces, cel mai mare târg de vechituri din Franţa. Priveşte zâmbind trecătorii, îi salută înclinând capul şi e gata de poveşti dacă te interesezi de vreun obiect al lui. E negustor de artă de peste 40 de ani şi cu ochii ăştia albaştri a văzut multe. Am început să vorbim şi totul s-a schimbat ameţitor.

Monsieur Jancourt e de fapt domnul Iancu, un evreu român fugit din România în 1947. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până în 1948, când a fost înfiinţat statul Israel, aproximativ 80.000 de imigranţi ilegali au reuşit să intre în Palestina. Iancu a plecat şi el, dar nu a mai reuşit să ajungă în Palestina.

„Din Italia am trecut munţii în Franţa”

„Am plecat în 1947 din România, mulţi tineri evrei plecau în Palestina. Sunt din Iaşi, am crescut în Podu Roş. Eu şi fratele meu am plecat singuri, eu aveam 14 ani. Părinţii mei au rămas în ţară, au venit comuniştii şi nu au mai putut să plece. Am mers pe jos până în Ungaria, de acolo tot pe jos până în Austria şi de acolo am ajuns în Italia. Din Italia nu se putea pleca pentru că englezii opreau vapoarele cu oameni şi le trimiteau în Cipru. Şi stând acolo în Italia am auzit noi că în Franţa se pleacă mai uşor. Şi am venit în Franţa. Aici am văzut prima dată lucruri bune în vitrine, cinematografe.”

Englezii controlau imigraţia şi doar câteva mii de evrei aveau voie să intre, anual, în Palestina, aşa că să imigrezi legal era aproape imposibil. Multe vase erau oprite, iar pasagerii erau trimişi acasă sau ajungeau în lagărele din Cipru. Chiar în anul în care Iancu şi fratele lui şi-au încercat norocul, 4.500 de imigranţi îmbarcaţi pe celebrul vas Exodul au fost trimişi în Europa. Iancu şi fratele lui nu au mai ajuns în Palestina, au rămas unde i-a dus destinul. Mă uit la el, cel de acum, şi îmi dau seama că mica lui istorie personală de om care a răzbit singur într-o aventură colosală se suprapune unor momente-cheie ale marii istorii. Povestea asta, pe care tocmai o înregistrez cu un telefon amărât, nu mai este despre ceasuri şi mobilier şi nu mai este în franceză, a trecut pe nesimţite în româna pe care Iancu şi-o aminteşte încă destul de bine. „Am luat un bilet de tren până în Satu-Mare şi-n Satu-Mare am plătit pe cineva care ne-a condus până-n Ungaria pe jos, noaptea. Şi-n Ungaria am mers tot pe jos până la prima staţie de tren şi-am plecat la Budapesta. Şi de acolo tot pe jos până în Austria, apoi în Italia. Mereu pe jos pentru că nu aveam hârtii, eram imigranţi ilegali şi ne era frică să nu ne prindă şi să ne trimită înapoi. Şi din Italia am trecut munţii în Franţa. Drumul a durat opt luni de zile. Acum, când văd oameni care dorm pe stradă, îmi spun: mă, şi eu am trecut prin asta.”

„Sunt aproape analfabet”

Victimă a persecuţiilor antisemite din timpul regimului Antonescu, Iancu a terminat doar clasa I în România şi nu a mai putut să-şi continue studiile. „N-am mai apucat să merg la şcoală. Sunt aproape analfabet. Imediat după ce am început şcoala în România, a început războiul, în 1940. Am mers un singur an la şcoală. Apoi evreii nu mai aveau dreptul să meargă la şcoală şi nu am mai apucat să învăţ nimic. Ştiu doar un pic să citesc, atât cât să citesc ziarul. Am învăţat în schimb franceza foarte uşor, eram tineri.” Când a ajuns în Franţa, a intrat ucenic la o morochinărie şi pe urmă, încet-încet, a învăţat şi şi-a făcut propria afacere. „La început trebuia să lucrăm foarte mult ca să plătim chiria, spălatul”, îşi aminteşte Iancu despre primii ani la Paris.

Şi-a revăzut părinţii abia după 18 ani, când era deja căsătorit şi i se născuse primul băiat. „I-am revăzut după 18 ani, când au putut să iasă din ţară. Ei au plecat în Israel. Am mers cu nevasta şi cu primul meu băiat cu vaporul în Israel, ei ne-au aşteptat în Portul Haifa.” Când fabrica de marochinărie la care a lucrat 25 de ani s-a închis, Iancu a încercat negoţul cu antichităţi, la început pe dibuite. „Cumpăram multe obiecte, iar peste câteva luni aruncam totul la gunoi, pentru că la început nu ştii meserie, nu ai habar ce se vinde, aşa că cel mai adesea nimeream obiecte care nu se vindeau.”

„Încet-încet, devii inteligent”

Când îl întreb cum merge treaba cu negoţul ăsta, Iancu îmi răspunde pe şleau: „Cumperi câte ceva, vinzi, apoi cumperi din nou, vinzi, nici nu-ţi dai seama, e un întreg circuit. Nu te mai poţi opri. Sunt mulţi care devin brocanteuri (negustori de obiecte de ocazie, anticari, n.n.) pentru că nu e nevoie de multe studii sau diplome. La început nu ştii mare lucru, înveţi din mers câte puţin. Încet-încet, devii inteligent” (râde). Prinde drag de obiectele pe care le adună şi nu le-ar mai da drumul, dar ca şi oamenii, lucrurile au şi ele drumul lor. „Când vând un obiect, îmi zic: ia te uită, îmi plăcea lucrul ăla, l-am vândut. Ça fait une merde de moins (s-a mai dus o vechitură, n.n.). Zicem aşa ca să nu ne pară rău după el.”

Iancu nu mai e nevoit azi să trăiască din negoţul lui, are o pensie onorabilă. „Continui pentru că găsesc treaba asta tare agreabilă. Nu e deloc o muncă grea. Şi apoi îmi spun: asta sau azilul.” Glumeşte. Pe Iancu nu-l aşteaptă azilul. Are doi băieţi de care e tare mândru, pentru că ei au putut să facă ceea ce vremurile nu i-au îngăduit lui Iancu niciodată: „Au făcut facultate, sunt foarte mulţumit.” Pe Iancu îl aşteaptă mici aventuri de zi cu zi în micul său magazin, prin faţa căruia trec săptămânal mii de turişti din întreaga lume. Plimbă între degete nişte zaruri şi le aruncă uşor la răstimpuri pe măsuţa de lemn din faţa lui. Iancu e împăcat. Numai uşor nu i-a fost, dar a învins.

Negustorii vin sâmbăta, duminica şi lunea. Noi am ajuns la Marché aux Puces duminică dimineaţa, la ora zece. Ca să avem vreme să hălăduim pe acolo în voie. Şi am stat o grămadă. Piaţa e într-o zonă mai dubioasă a Parisului, cu metroul poţi merge până la Porte de Clignancourt sau până la Garibaldi, apoi mai ai un pic de mers pe jos. Până să ajungi acolo, treci printr-un nesfârşit bazar cu aer de Obor, unde eşti îmbiat să cumperi câte un iPhone 6 sau un Chanel 5 sau eşti invitat la o alba-neagra de un tip cu privire vicleană. Dacă îţi vezi de drum, în câteva minute eşti în piaţa de antichităţi. Prietenul nostru, scriitorul Radu Negrescu-Suţu, un bun cunoscător al locului, ne-a condus prin labirintul negustorilor.

Piaţa e împărţită în mai multe zone, dar în principiu găseşti o parte plină de nimicuri, unde lucrurile valoroase stau laolaltă cu kitsch-ul, şi o parte mai pretenţioasă, cu standuri mai elegante, în care colecţiile de obiecte sunt mai coerente şi mai frumoase. Lucrurile-s amestecate, preţurile încep de la un euro şi ajung la mii de euro. Negustorii sunt grozavi, de la amatori până oameni foarte fini, unii foarte prietenoşi şi deschişi, alţii mult mai rezervaţi, care nu îţi permit să le fotografiezi obiectele.

Marché aux Puces e locul perfect unde să cauţi un gheridon minunat de pus într-un salon.

Eu am căutat oameni. Şi am găsit. Curând vă spun o poveste tare frumoasă de aici.