negustor1

Extraordinara poveste a negustorului evreu

18.05.2015
Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0

Ce figură interesantă, mi-am zis în prima clipă când l-am văzut. Tipul ăsta nu e evaziv ca alţi negustori, are aici nişte lucruri valoroase şi nu se sinchiseşte că i le fotografiez, mă priveşte îngăduitor, zâmbeşte, pare să aibă tot timpul din lume. Vreau să aflu ce învârt oamenii de aici, cum se vând lucrurile, cum le aleg, care e mersul, aşa că el e omul meu.

Bernard Jancourt are 83 de ani şi un magazinaş plin de ceasuri şi mobile frumoase din lemn pe una dintre străduţele înguste şi întortocheate din Marché aux Puces, cel mai mare târg de vechituri din Franţa. Priveşte zâmbind trecătorii, îi salută înclinând capul şi e gata de poveşti dacă te interesezi de vreun obiect al lui. E negustor de artă de peste 40 de ani şi cu ochii ăştia albaştri a văzut multe. Am început să vorbim şi totul s-a schimbat ameţitor.

Monsieur Jancourt e de fapt domnul Iancu, un evreu român fugit din România în 1947. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până în 1948, când a fost înfiinţat statul Israel, aproximativ 80.000 de imigranţi ilegali au reuşit să intre în Palestina. Iancu a plecat şi el, dar nu a mai reuşit să ajungă în Palestina.

„Din Italia am trecut munţii în Franţa”

„Am plecat în 1947 din România, mulţi tineri evrei plecau în Palestina. Sunt din Iaşi, am crescut în Podu Roş. Eu şi fratele meu am plecat singuri, eu aveam 14 ani. Părinţii mei au rămas în ţară, au venit comuniştii şi nu au mai putut să plece. Am mers pe jos până în Ungaria, de acolo tot pe jos până în Austria şi de acolo am ajuns în Italia. Din Italia nu se putea pleca pentru că englezii opreau vapoarele cu oameni şi le trimiteau în Cipru. Şi stând acolo în Italia am auzit noi că în Franţa se pleacă mai uşor. Şi am venit în Franţa. Aici am văzut prima dată lucruri bune în vitrine, cinematografe.”

Englezii controlau imigraţia şi doar câteva mii de evrei aveau voie să intre, anual, în Palestina, aşa că să imigrezi legal era aproape imposibil. Multe vase erau oprite, iar pasagerii erau trimişi acasă sau ajungeau în lagărele din Cipru. Chiar în anul în care Iancu şi fratele lui şi-au încercat norocul, 4.500 de imigranţi îmbarcaţi pe celebrul vas Exodul au fost trimişi în Europa. Iancu şi fratele lui nu au mai ajuns în Palestina, au rămas unde i-a dus destinul. Mă uit la el, cel de acum, şi îmi dau seama că mica lui istorie personală de om care a răzbit singur într-o aventură colosală se suprapune unor momente-cheie ale marii istorii. Povestea asta, pe care tocmai o înregistrez cu un telefon amărât, nu mai este despre ceasuri şi mobilier şi nu mai este în franceză, a trecut pe nesimţite în româna pe care Iancu şi-o aminteşte încă destul de bine. „Am luat un bilet de tren până în Satu-Mare şi-n Satu-Mare am plătit pe cineva care ne-a condus până-n Ungaria pe jos, noaptea. Şi-n Ungaria am mers tot pe jos până la prima staţie de tren şi-am plecat la Budapesta. Şi de acolo tot pe jos până în Austria, apoi în Italia. Mereu pe jos pentru că nu aveam hârtii, eram imigranţi ilegali şi ne era frică să nu ne prindă şi să ne trimită înapoi. Şi din Italia am trecut munţii în Franţa. Drumul a durat opt luni de zile. Acum, când văd oameni care dorm pe stradă, îmi spun: mă, şi eu am trecut prin asta.”

iancu1

„Sunt aproape analfabet”

Victimă a persecuţiilor antisemite din timpul regimului Antonescu, Iancu a terminat doar clasa I în România şi nu a mai putut să-şi continue studiile. „N-am mai apucat să merg la şcoală. Sunt aproape analfabet. Imediat după ce am început şcoala în România, a început războiul, în 1940. Am mers un singur an la şcoală. Apoi evreii nu mai aveau dreptul să meargă la şcoală şi nu am mai apucat să învăţ nimic. Ştiu doar un pic să citesc, atât cât să citesc ziarul. Am învăţat în schimb franceza foarte uşor, eram tineri.” Când a ajuns în Franţa, a intrat ucenic la o morochinărie şi pe urmă, încet-încet, a învăţat şi şi-a făcut propria afacere. „La început trebuia să lucrăm foarte mult ca să plătim chiria, spălatul”, îşi aminteşte Iancu despre primii ani la Paris.

Şi-a revăzut părinţii abia după 18 ani, când era deja căsătorit şi i se născuse primul băiat. „I-am revăzut după 18 ani, când au putut să iasă din ţară. Ei au plecat în Israel. Am mers cu nevasta şi cu primul meu băiat cu vaporul în Israel, ei ne-au aşteptat în Portul Haifa.” Când fabrica de marochinărie la care a lucrat 25 de ani s-a închis, Iancu a încercat negoţul cu antichităţi, la început pe dibuite. „Cumpăram multe obiecte, iar peste câteva luni aruncam totul la gunoi, pentru că la început nu ştii meserie, nu ai habar ce se vinde, aşa că cel mai adesea nimeream obiecte care nu se vindeau.”

iancu2

„Încet-încet, devii inteligent”

Când îl întreb cum merge treaba cu negoţul ăsta, Iancu îmi răspunde pe şleau: „Cumperi câte ceva, vinzi, apoi cumperi din nou, vinzi, nici nu-ţi dai seama, e un întreg circuit. Nu te mai poţi opri. Sunt mulţi care devin brocanteuri (negustori de obiecte de ocazie, anticari, n.n.) pentru că nu e nevoie de multe studii sau diplome. La început nu ştii mare lucru, înveţi din mers câte puţin. Încet-încet, devii inteligent” (râde). Prinde drag de obiectele pe care le adună şi nu le-ar mai da drumul, dar ca şi oamenii, lucrurile au şi ele drumul lor. „Când vând un obiect, îmi zic: ia te uită, îmi plăcea lucrul ăla, l-am vândut. Ça fait une merde de moins (s-a mai dus o vechitură, n.n.). Zicem aşa ca să nu ne pară rău după el.”

Iancu nu mai e nevoit azi să trăiască din negoţul lui, are o pensie onorabilă. „Continui pentru că găsesc treaba asta tare agreabilă. Nu e deloc o muncă grea. Şi apoi îmi spun: asta sau azilul.” Glumeşte. Pe Iancu nu-l aşteaptă azilul. Are doi băieţi de care e tare mândru, pentru că ei au putut să facă ceea ce vremurile nu i-au îngăduit lui Iancu niciodată: „Au făcut facultate, sunt foarte mulţumit.” Pe Iancu îl aşteaptă mici aventuri de zi cu zi în micul său magazin, prin faţa căruia trec săptămânal mii de turişti din întreaga lume. Plimbă între degete nişte zaruri şi le aruncă uşor la răstimpuri pe măsuţa de lemn din faţa lui. Iancu e împăcat. Numai uşor nu i-a fost, dar a învins.

iancu3

iancu4

iancu5

Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0