Aceasta este povestea lui Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, militar neînfricat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial și viitor colonel a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști, și a frumoasei Ana Vasilescu, educatoare în perioada interbelică, Miss Ciuc în 1930 și, din câte se știe și avem toată îndreptățirea să credem, râvnitoare să devină o bună mamă de familie. Poftiți în lumea de acum 100 de ani, în care ei doi se pregăteau pentru viață și, credeți-ne pe cuvânt, o făceau cu mare entuziasm, pentru că aveau toate motivele să fie încrezători. Când Radu Mihail își începea cariera de ofițer și absolvea școală militară după școală militară, Ana Vasilescu învăța să devină o bună maîtresse de maison, adică un soi de stăpână a casei, coordonatoare a personalului de serviciu și executantă ea însăși a treburilor domestice. Iar învățătura asta nu însemna deloc biletul de intrare triumfală într-o viață anostă de gospodină, cum ne-am putea închipui azi, ci dobândirea unui arsenal zdravăn de cunoștințe practice, vrednicie, tact și seninătate în rezolvarea treburilor zilnice. Un arsenal neprețuit de trucuri și rețete pe care le veți putea folosi din plin. Cum arăta lumea duios imperfectă a bunei rânduieli veți afla din povestea lor, din albumul de familie și din caietul secret al Anei Vasilescu, în care se găsesc multe delicii pentru vremurile de azi.

Cum se clatină lumea așezată a Anei și a lui Radu în al Doilea Război Mondial veți afla din scrisori și din fotografii. Priviți-le în voie, fotografiile spun multe. Cum se zguduie lumea lor din temelii după război aflați din memoriile lui Radu Mihail și din dosarul lui de urmărire de la Securitate. Citiți fără să vă-ntristați, poate că n-a fost tocmai norocos, dar a avut izbânzile lui. Ce rămâne întreg și neatins din acea lume, ca și cum răul a trecut în grabă și a uitat să distrugă, asta veți înțelege singuri și are să vă fie de folos mereu. Cu grijă, e mai fragil decât ceșcuțele din porțelan și mai diafan decât o boare. Ah, ați simțit, nu-i așa?

Ideea cărții era de multă vreme în mintea noastră. Un document de toată mirarea pe care l-am primit acum câțiva ani de la mătușa mea ne-a făcut să nu mai amânăm proiectul: Caietul de gospodărie al bunicii Ana. Un caiet de școală din perioada interbelică, plin de rețete și de sfaturi a căror gingășie era dezarmantă, supraviețuise timpului vreme de 95 de ani și ajungea la noi aproape intact. Era doar datat, notițele bunicii aveau date din anii 1927 și 1928, nu exista nicio informație despre școală sau oraș. Am pornit de la aproape nimic și, punând cap la cap informațiile din cercetările noastre despre bunicul și bunica, am ajuns să deschidem niște uși către o lume întreagă, care părea să fi așteptat multă vreme să se încumete cineva să intre. Despre miracolele hazardului, citiți mai multe în carte.

În spatele textului

La masa de scris, Filip și cu mine ne-am emoționat, am plâns și am râs împreună. Am fost fericiți când am descoperit amănunte bine ascunse. Am fost disperați când răspunsurile la cererile noastre trimise diverselor instituții întârziau. Ne-am certat cu multă convingere pentru fiecare detaliu al acestei cărți. Ne-am acceptat stilurile diferite și ne-am lăsat scriitura să alerge liberă după cum se avânta povestea. Amândoi ne-am retras cu îngăduință în fața inexplicabilului: obiecte care dispăreau, informații noi care apăreau pe ultima sută de metri în locuri pe care le verificaserăm deja de o mie de ori sau descoperiri nesperate care ne-au făcut să ne schimbăm planurile de redactare. Amândoi suntem recunoscători că am avut acest privilegiu de a scrie povestea bunicilor.

Fotografiile recente pe care le veți găsi în carte sunt făcute de mine. Apar acolo obiecte de familie care ne sunt foarte dragi sau clipe fulgerătoare pe care ne-am imaginat că le-au trăit bunicii mei. Ședințele foto, pentru care am așteptat lumina puternică de dimineață, soarele de amiază ori înserarea, au fost printre cele mai plăcute momente.

Dăruiți Cartea curajului și a candorii, credem că fiecare va găsi în ea ceva pentru sufletul lui. Poate amănunte inedite din istoria ultimului secol, poate fotografii care-l vor încânta, poate detalii sociale inspiratoare, poate niște sfaturi vechi pentru un dineu îndestulător și fără fasoane, poate o rețetă rafinată la care să muncească o zi întreagă până la epuizare, poate amintirea unor vremuri în bună rânduială, poate încurajarea de a căuta în propriul trecut. Ne vom bucura să primim reacțiile voastre, așa că nu ezitați să ne scrieți.

Fragmente din carte

Poate că era un septembrie cu lumină aurie, cu vreme blândă și frunzișuri încă verzi când Ana Vasilescu ajungea la Brașov, la școala de educatoare. Sau poate că era un septembrie gri și friguros, cu rotocoale de fum înălțându‐se deja pe hornurile caselor, un septembrie cu miros de foc de lemne și cu un vânt rece venit dinspre pădure. Ce toamnă o fi coborât atunci peste Brașovul interbelic, nu putem decât să ne imaginăm2. Ceva greu de numit și ușor ca un fulg plutea însă în aer, pe deasupra acoperișurilor și a turlelor de biserici, iar adierea asta fără nume o simțea doar Ana Vasilescu, pentru că e fiorul nevăzut al celor care se aventurează în noi începuturi. Ana are părul tuns scurt până la umeri, coafat cu cărare pe-o parte și bucle lejere. Într-o fotografie făcută probabil în curtea interioară a Școlii, fetele apar alături de directoarea Maria Popescu Bogdan și de inspectorul școlar Grigorie Popescu. Elevele au o mină serioasă și poartă uniformă: o rochie neagră cu guler alb și o cravată mătăsoasă, pantofi și dresuri de culoare închisă. Ana este a treia elevă din primul rând de sus în această fotografie în care nu zâmbește nimeni. Trebuie să fi fost greu să fii prea entuziastă cu cei mai aprigi profesori lângă tine, care profesori își doreau disciplină, râvnă la învățătură și cât mai puține mondenități fără rost.

Se prea poate ca Ana Vasilescu și Radu Mihail să se fi cunoscut la acest bal de sfârșit de februarie. Pentru că în familie se povestea că s‐au întâlnit la un bal. Exact la ce bal, asta nu mai știe nimeni. E posibil să se fi văzut și să‐și fi vorbit prima oară chiar atunci. Poate că Radu i-a stricat planurile tânărului ofițer care apare în fotografie lângă Ana. Poate că Radu a fost fermecat de frumusețea Anei, care la rândul ei s‐a mirat de libertatea lui de a nu se lua prea în serios. Poate cineva i‐a prezentat unul altuia sau poate pur și simplu s-au ciocnit unul de altul în timpul dansului. După balul acesta despre care nu știm mare lucru a urmat o iubire despre care știm câte ceva.

În Memoriul din 1950, Radu C. Mihail evocă momentul nașterii primului copil, urmat de obligația de a pleca acolo unde îl chema datoria, în concentrare la Satu-Mare, Oradea (Aleșd), Târgu-Ocna, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Bosanci. Cariera militară și apropierea războiului cereau sacrificii nu numai personale, ci care afectau și viața de familie: […] în anul 1939 am avut un copil, care astăzi are 12 ani. Când soția era încă lehuză în pat am fost trimis pe zona de concentrare cu unitatea și, după mai multe schimbări dintr‐un loc într‐altul, am ajuns, în 1940, în Câmpulung Moldovenesc, unde am stat până în 1941, când a început războiul.

Comandantul Batalionului 2 Pionieri Munte, locotenent-colonelul Grigore Ionescu-Răzoare, apreciază și el la superlativ acţiunile lui Radu C. Mihail: „S-a interesat îndeaproape de hrana oamenilor și cailor în vitregele împrejurări din iulie 1940, într-o epocă de continui marșuri și când n‐am primit săptămâni alimente și nici pâine, reușind cu mari sforţări să substituie pâinea cu cartofi, iar apoi să fabrice pâine din grâu nesecerat încă. A pus la punct căruţele, harnașamentul și, în afară de aceasta, a rezolvat și aproape toată corespondenţa Batalionului, subsemnatul fiind încontinuu cu P.C. înaintat al Brigadei. Cu ocazia trecerii Nistrului, a luat parte la recunoașterile tehnice, iar în ziua de 17 iulie a fost Comandantul Plajei Nr. 4 din zona Est Coslov, unde prin măsurile luate a reușit să înlăture panica și, schimbând din proprie iniţiativă Plaja de ambarcare, a scos-o de sub focul ucigător al inamicului. Prin sforţări supraomenești a reușit să asigure trecerea materialului anti-car a cărui greutate depășea posibilităţile de trecere cu bărcile.”

În caietul de gospodărie al Anei dăm peste dulceața de prune coapte, iar rețeta e frumoasă ca o poezie: trebuie să decojim prunele trecându‐le prin apă clocotită, „le punem în apă de var”, apoi „le scoatem sâmburele cu un bețigaș ascuțit, dar cu băgare de seamă, ca să nu se sferme”, le punem apoi pe un șervet, le clătim cu apă rece, apoi „cu un alt șervet uscat le svântăm și apoi le punem în zahărul legat”, le fierbem „la un foc domol și când curge ca ața, atunci dulceața este legată”. Și‐un mic secret: „înainte de a lua dulceața de la foc, punem puțină vanilie” și „zeama de la o lămâie ca să nu se zaharisească”. Poate că Ana a‐ncercat să prepare și „dulceață de coaje de portocale rasă pe rindea” sau șerbet de portocale.

Pentru un dejun cu invitați, Ana Mihail avea de ales din caiet mai multe meniuri, pe care le putea ajusta după bunul plac și după nevoie. Putea pregăti o supă de griș, vițel cu fasole verde și papanași. Sau poate supă de orez, ardei umpluți și tortă umplută cu smântână. Sau salată de icre, supă de mazăre, spate de vițel pe varză și franzeluțe cu brânză. Ori supă de pătlăgele, cartofi cu smântână și turtă de nuci. Pentru toate aceste feluri, găsiți ingredientele și modul de preparare la sfârșitul acestei cărți. „La serviciul mesei”, scrie în caietul de gospodărie, „trebuie să predomine cea mai mare curățenie. Fața de masă să fie curată și bine călcată; e bine să punem dedesubtul feței de masă un acoperiș de lână sau de bumbac, ca să împiedice zgomotul ce se face când se așază tacâmurile pe masă. La masă putem să punem glastre cu flori, fiind o podoabă încântătoare, dar trebuie să observăm să nu aibă un miros prea pătrunzător”. Șervetele se așază în farfurii „îndoite în mod grațios”, invitații nu trebuie înghesuiți la masă, iar „dacă servește stăpâna (în loc de servitoare), trebuie să servească cuviincios pe fiecare, pentru a nu indispune pe vreunul din meseni”. Rețetele sunt din nou micuțe poezii: laptele e picurat, varza trebuie curățată de „foile bătute de brumă”, apa se toarnă peste cartofi „nițel câte nițel”, pătlăgelele se fierb „în apă limpede”.

Delicateţea unei clipe te poate însoţi toată viaţa. Și după o viaţă întreagă, intensă, plină de aventură şi deloc lipsită de pericole, Neagu Djuvara îşi amintea cu o precizie dezarmantă de o iubire din adolescenţă. Istoria care urmează ne-a spus-o într-un interviu din 2017 şi e una dintre cele mai tandre poveşti de dragoste pe care le-am auzit vreodată. În 1930, pe dealurile scăldate în lumină ale Nisei, Neagu Djuvara, pe atunci elev de liceu, se îndrăgostea de Sophie. A urmat un joc al apropierilor diafane care-ţi făceau obrajii să ia foc. Un joc al distanţelor care veneau apoi să răcorească ce-ar fi putut deveni văpaie. Aceasta este povestea despre Sophie, spusă chiar de Neagu Djuvara:

Ah, elle était merveilleuse!

Fata asta poloneză avea 2 ani mai mult ca mine și te miră de ce mă iubea și ea pe mine. Ea, la 16 ani, ce putea să fi găsit într-un băiețaș de 14 ani, știi? Ne-am cunoscut acolo timp de un an și jumătate, deci până când ea a avut 17 ani, eu 15 ani şi jumătate. La Nisa. Se întâmpla în 1930.

Mi-a părut rău că pe urmă ne-am despărțit un an. În vacanță ne-am dus fiecare în țara lui. Când m-am întors în toamna următoare, a venit să mă vadă ea și mi-a spus: Je m’en vais faire un doctorat à Londres. Și e curios, că eu în general nu-mi pregăteam viitorul, decât ce hotăra mama la București. Asta era mentalitatea mea. Și cum de nu mi-a venit în cap atunci, când Sophie pleca să locuiască la Londra ca să studieze acolo, cum de nu i-am cerut mamei să plec la Londra cu ea? Toată viaţa mea ar fi fost altfel. Aş fi împiedicat-o să se mărite cu altcineva în afară de mine. Ar fi trebuit să aştepte să împlinesc şi eu vârsta căsătoriei, pentru că atunci aveam abia 16 ani. Ea avea 18. Mais elle était… ah, elle était merveilleuse. C’était une beauté. Semăna cu faimoasa Giocondă a lui Michelangelo. Semăna extraordinar cu Gioconda. I-am spus asta când ne-am văzut pentru prima oară. Locuiam într-un mic hotel de pe colinele Nisei, era un bulevard, la marginea Nisei, se chema Cimiez. La capătul bulevardului este acum un hotel mare, Hotelul Regina, care a fost clădit pentru Regina Victoria, care venea în fiecare an să stea câteva luni acolo. Înainte să se construiască hotelul ăsta mare la capătul bulevardului, Regina stătea într-o casă care acum devenise Hotel Polonia. Era o casă pătrată, mare, care acum era zugrăvită în multe culori. Parcă avea o faţadă galbenă, alta roşie.  

Sophie Gawrońska

Eram în acest hotel Sophie, eu şi fratele meu și eu îmi aduc aminte că noi aveam niște odăi destul de modeste, la etajul 2. Care era un fel de mansardă. În cele două odăi eram într-una mama și în cealaltă noi doi, Răzvan și cu mine. Iar la parter, grav bolnavă de inimă, mama lui Sophie. Am văzut-o un singur moment, când a fost scoasă de acolo ca să fie dusă într-un sanatoriu. Și în momentul ăla am văzut-o prima oară şi pe Sophie. Stăpâna hotelului ăstuia de la Cimiez era Madame Szczuka (eu cu fratele meu râdeam, fiindcă pe românește „știucă” e un pește), numele ei se scria cu 4 consoane una după alta. Pe Sophie o chema Gawrońska. Dar Gawrońska e un nume relativ frecvent, e un fel de Ionescu la ei. Însă tatăl ei avea un titlu, era Contele Rawita-Gawroński. Numele nobil al lor era Rawita. Ei i se spunea Sophie Gawrońska, dar titlul de nobil al lui taică-su era Rawita. El trăia la Berlin, avea un post diplomatic. Deci pe el nu l-am văzut niciodată, decât în fotografii.  

Nu ne-am sărutat niciodată

Doamna Szczuka, proprietara hotelului, avea o bătrână mașină Rochet-Schneider de dinainte de război. Dar mașina mergea, funcționa, avea un chauffeur și cu ea făcea cumpărăturile, de pildă pentru pensiunea pe care o ținea acolo. Cu mașina aia se ducea în fiecare dimineață în oraș la piață și făcea cumpărăturile. Și noi, care ședeam la această pensiune, profitam de drumul cu mașina doamnei Szczuka ca să coborâm în oraș, lângă liceu. Și prima dată când mă urc în mașină, lângă mine, Sophie. Și mă uit la ea… zâmbea. Și atunci eu îi spun: Vous ressemblez à la Joconde. Și ea îmi spune: Non, non, pas du tout!, protestează. Se apăra că nu seamănă cu Gioconda. De ce? Fiindcă Gioconda e tristă. Are un zâmbet melancolic. Și ea voia să zâmbească deschisă, fericită, elle voulait rendre heureux tout le monde. Et maintenant j’essaye de me la rappeler. Elle était vraiment le modèle de l’aristocratie. Elle était d’une finesse! Elle pouvait tourner ces doigts jusqu’ici, elle était un caoutchouc.

Un an și jumătate ne-am tot văzut, am ieșit cu ea, mergeam la cinematograf, mergeam la restaurant împreună cu ea. Nu ne-am sărutat niciodată. Dar țiu minte ce bucurie aveam când eram cu brațele descoperite și brațul meu se lipea de brațul ei.

Braţul meu se lipea de braţul ei

Ne țineam de mână când mergeam pe Avenue de la Victoire, care ducea de la mare până la gară. Cu ea eram plin de entuziasm, mergeam la cinema şi era pasionant să discutăm după film. Vorbeam despre ce se întâmpla toată ziua. N-am să uit niciodată ce impresionați am fost amândoi de filmul care reconstituia scufundarea Titanicului. Nu știu dacă era cel al lui Jean Negulescu, că s-au făcut mai multe reconstituiri ale acestei drame care a marcat o lume întreagă în 1912.

Sophie era de statură mijlocie. Avea părul lung, drept. Din când în când îl transforma așa, à la grec, îl urca în cap, făcea un fel de coc, alteori îl lăsa liber. Era brunetă. Tu as les yeux verts comme moi, îi spuneam. Eu am ochii pe jumătate verzi, jumătate căprui, depinde și de lumină. Avea pielea albă. Elle portait des jupes qui descendaient un peu sous les genoux. Vorbeam franțuzește. Eu eram mai bun la franceză decât ea. Și ea îmi venea cu lecțiile ei ca s-o ajut. Că avea de făcutun devoir pour le lendemain. Și ea vorbea mai puțin bine franțuzește decât mine. Pentru noi, bucureștenii, franceza și româna au fost pe același plan, vorbeam acasă. Pe când ea învățase franceza.

Singurul lucru fizic pe care-l țin minte e bucuria pe care o aveam când eram cu brațul gol și ea la fel, că puteam să mă lipesc de brațul ei. Ah, era așa de tandru, așa de dulce, era numai bucurie! Ea era să fericească pe toată lumea.

Ce n’est plus de l’amour, ça c’est de la rage!

Când maică-sa, ca să fie mai bine îngrijită, a fost mutată într-o clinică care era pe șoseaua dintre Nisa și Villefranche-sur-Mer, era destul de departe de unde ședeam eu când eram intern la liceu. Deci eu nu puteam să o văd pe Sophie decât duminica și joia după-masă, când aveam liber. Îmi aduc aminte fraza pe care mi-o spuneam: Lunea e o zi tristă, marți pot să spun „demain je pourrai dire «demain je la verrai»”, adică marți puteam spune că miercuri urma să zic „o voi vedea mâine”. Asta a durat de la 14 până la 15 ani, intensitatea dragostei pentru această fată care era într-adevăr minunată, de o finețe, o iubire de viață! Sophie Gawrońska. La vârsta aia nu faci declarații… Dar parcă mă văd cum spuneam: demain je pourrai dire „demain je la verrai”. Într-o joi după-masă, când să plec să o văd, ploua cu găleata. Dar eu, la gândul că s-ar putea să nu o văd în ziua aceea, când eu nu pot să o văd decât de două ori pe săptămână, mi-am spus: ce n’est pas possible! Și am alergat pe ploaia aia îngrozitoare, era foarte departe de la Cimiez până pe șoseaua dintre Nice și Villefranche-sur-Mer, erau câțiva kilometri. Când am sosit în curte acolo și am intrat în hotelul ăsta unde era ea (nu dădea direct pe stradă, era mai înăuntru, era o grădină înainte, făceai câteva zeci de metri până la casă), am sosit acolo leoarcă. Stăpâna casei, când m-a văzut, a zis: Ce n’est plus de l’amour, ça c’est de la rage! (Asta nu mai e iubire, e turbare!) Sophie, a doua zi, mi-a spus-o ea: „La patrone, quand elle vous a vu…” Mais ça m’a beaucoup plu. Moi, je l’aimais tellement…

Le jardin qui sentait mimosa

După o vacanță de vară, ne-am reîntors la şcoală. Eram anul doi de liceu. Ea stătea alături de maică-sa și venea până la gard. Între gard și casă, deci de unde venea ea și până la stradă, erau arbori de mimoza. Stăteam amândoi la poartă comme des concierges. A la grille de ce jardin qui sentait mimosa. On se touchait des bras, c’est tout ce que j’avais d’elle. Et puis je la regardait.

Peste 20 de ani, aveam să mă găsesc la Paris, aşteptând să intru în cabinetul unui medic. Şi pe pianul din acea sală de aşteptare era un buchet de mimoze. Trecuseră 20 de ani, eram un bărbat de aproape 40 de ani, şi în acel salon, pe pian, era o ramură care răspândea acel parfum. Dragă, mi-a răbufnit așa o amintire, eram în urmă cu 20 de ani, în grădina de la Hotel Graziela, unde o așteptam pe Sophie. Am crezut că leșin de emoție. Eu eram cam al doilea, al treilea la rând. Dar când a ieșit doctorul, „Monsieur, c’est a vous!”, parcă l-am urât că m-a trezit din acest vis formidabil. Je me suis trouvé des minutes, peut-être une bonne demi-heure, à côtéde Sophie, à la Villa Graziela.

În acel al doilea an, mama a venit și ea la un moment dat. A venit să o vadă şi pe Sophie, mama o iubea foarte mult. Și i-a zis: Mais Sophie, pourquoi vous n’habiteriez pas ici, avec mes enfants? Că ea făcea cheltuială să închirieze un apartament pentru Răzvan și pentru mine. Şi pentru o dată, fetița de 17 ani a fost mai cuminte decât mama și a spus: Mais il y a Răzvan. Nu putea să stea cu doi băieți. Plus că Răzvan era foarte întreprinzător…

Sophie, mon amour

De ce nu am avut curajul să-i spun mamei, când am aflat că ea se duce să-și facă doctoratul la Londra, să merg și eu după ea? S-a dus la Londra ca să facă doctoratul. Pe urmă, din păcate, fiindcă nu eram eu acolo, s-a măritat. Dar nu a mers, a divorțat după câteva luni. Eram încântat că a divorţat! Dar s-a recăsătorit câteva luni mai târziu! S-a căsătorit cu un Ceaikovski polonez şi a plecat în America de Sud. N-am mai văzut-o niciodată. Mi-a mai scris: L’été prochain, je viens à Paris et on va se voir. Dar de-acum era Madame Ceaikovska. Pe urmă, mi-a trimis fotografii. Deci am văzut-o măritată și cu copii. Acum, totul era diferit. Sophie, mon amour.

 Sursa fotografiilor: Filip Gabriel, commons.wikimedia.org, pinterest.com 

Pe acordurile muzicii lui Tino Rossi, Neagu Djuvara se lasă purtat în alte vremuri. Privirea i se luminează şi un zâmbet misterios îţi spune că trebuie să fie foarte frumoasă clipa în care tocmai s-a cufundat. Neagu e acum într-o amintire care pluteşte nevăzută în aer. O ştie numai el şi îi face nespusă plăcere. L-am invitat la dans şi habar n-avea că va fi Marinella lui Tino Rossi. Şi că îl va învălui, ca un parfum ameţitor, amintirea unei clipe tulburătoare şi delicate. Ştiam eu şi am ales cântecul ăsta pentru că îl iubeşte.

Nu ştim însă dacă a dansat nebuneşte pe muzica asta, dacă a iubit, dacă a plâns sau dacă a simţit doar candoarea unei prezenţe. Şi nici nu vrem să ştim. E secretul lui. Importantă e bucuria care i-a inundat sufletul şi uite că îi stăruie în privire şi continuă să îl poarte cu zeci de ani în urmă.

Neagu Djuvara a venit cu bucurie la nunta noastră. Şi ne-a oferit lecţia cea mai frumoasă. Il n’y a pas d’age pour danser! Bucuria şi credinţa l-au însoţit toată viaţa. Pricini de amărăciune a avut cu asupra de măsură, dar parcă peste toate a trecut cu voinţă, cu înţelepciune şi cu umor. Noi îl ştim pe istoric, pe povestitor. Dar el e un om de o sensibilitate aparte, de o curiozitate nebunească şi de o profundă bunătate.

Pe 31 august împlineşte 100 de ani. Pe stil nou. Dumnezeu să-l ocrotească şi să-i dea zile senine şi plăcute inimii lui!

Din tot sufletul, “La mulţi ani, Moş Neagu!”

Sursa fotografiilor: Arhiva personală. Autor: Filip Gabriel 

Într-un atelier la Asociaţia Povestaşii, le-am povestit celor mici cam cum era în copilăria părinţilor lor. Fără manuale şi date seci. I-am invitat să asculte, să se joace, să vadă, să răsfoiască şi să guste! O, da, mai ales să guste! Din dulciurile comuniste care au făcut istorie. Filip Iorga le-a povestit mai întâi despre cum se trăia pe atunci: cum erai Şoim al Patriei, cum dârdâiai de frig în casă, ce desene animate vedeai, la ce parade trebuia să mergi, ce jucării aveai şi ce reviste citeai. Eu le-am vorbit despre dulciurile copilăriei noastre şi am gustat împreună biscuiţi Eugenia, pufuleţi, bomboane CIP, glucoză, pufarine şi dropsuri cu cacao. Dulciurile s-au evaporat cât ai zice Mentosan! Mulţumim, Mega Image, pentru gusturile copilăriei! Anca Lungu (Prinţesa Polonic) le-a pregătit acadele delicioase din fructe învelite în ciocolată. Aşa au aflat copiii cât de mult tânjeam în comunism după banane şi portocale, care erau atât de greu de găsit.

Ştiţi ce a fost grozav? Deşi epoca asta pare la mii de ani lumină de copiii de azi, generaţia cu tablete e isteaţă şi atentă. Prinde din zbor, empatizează, îşi imaginează şi în final înţelege. Când nu ştiau, întrebau. Când aveau o idee vagă, încercau tot felul de răspunsuri. Aşa am ajuns împreună, în două ceasuri, să înţelegem un pic o epocă extrem de complicată. Prin obiecte, gusturi şi poveşti.

Filip le arată uniforma de Şoim al Patriei.

Anca începe să pregătească acadelele din fructe.

Filip le arată un reşou şi o lampă cu gaz.

Eu le povestesc despre dulciuri şi începem degustarea.

Acadelele pregătite de Anca dispar cât ai clipi!

Copiii se uită în sertarele secrete cu obiecte din anul naşterii părinţilor lor.

Oana Stancu povesteşte despre dulciurile ei preferate din copilărie.

Dacă fetele au vrut autografe, Filip s-a conformat şi le-a mai spus două, trei poveşti între timp.

Sursa fotografiilor: Liviu Dochiţa, Povestaşii

Vouă ce mâncăruri vă amintesc de momente frumoase şi de oameni pe care îi iubiţi? Ce gusturi v-au marcat copilăria? Ce aţi vrea să gătiţi mai departe copiilor voştri ca să recuperaţi şi să duceţi mai departe o mâncare din familie care v-a bucurat sufletul şi papilele la un moment dat?

Povestiţi-mi într-un comentariu la această postare, începând de azi. Filip şi cu mine vom alege joi doi câştigători, care vor primi câte un album Mesele de odinioară şi câte o invitaţie pentru două persoane la atelierul de sâmbătă. Aşa că dacă vă doriţi să veniţi cu un prieten, cu partenerul sau cu oricine din familie, vă aşteptăm cu drag.

Sâmbătă, 12 martie, la Grand Hotel Continental, Filip şi cu mine vom povesti despre albumul Mesele de odinioară şi, pornind de la el, vom vedea cum mâncau românii în urmă cu un secol, două. Abia aşteptăm să ne întâlnim cu voi.

Succes!

„Acum ştiu şi eu ce e apa”

Moara Lauriţei este în Tulgheş, în Harghita. E clasată ca monument istoric de categoria B. Are 140 de ani şi încă funcţionează. Lauriţa are 74 de ani. O întreb câţi ani avea socrul, morarul, când s-a măritat ea cu bărbatul ei şi au ajuns să se ocupe amândoi de moară.

„Apăi tu, drept să-ţi spun că nu ştiu. Vreo 60 dacă avea… El se ocupa de moară. Moara asta-i veche din 1870 şi nu ştiu cât, 1875, parcă aşa-i trecută la Consiliu. Eu i-am apucat pe socrul meu şi pe mama lui, care stătea aici, cu ei. Era bătrână, nu mai lucra. Soţul ei, tatăl socrului meu, murise în Primul Război Mondial. Ea era atunci în refugiu cu cei doi copii, în Moldova. L-au adus acasă, rănit, şi şi-a strigat o vreme copiii, dar nu a mai apucat să îi vadă, pentru că mama socrului meu, Măriuca Ţepeş, împreună cu cei doi copii s-au întors după ce el a murit. În tinereţe ea a lucrat la moară, împreună cu bărbatul ei. Apoi au rămas tinerii.

Moara a fost tot timpul în familie. Tatăl socrului, apoi socrul, apoi noi am ţinut-o. De-acum cred că nu o mai ţine nimeni, că nu mai are cine. E greu cu apa. Ce chin e cu apa! Acum nu mai dovedeşti. Nu mai vine apă, numai mâl vine. Înainte se mărea apa, că rupea tot, dar nu mai vine apă mare. E mică şi vine numai pământ. Din cauza secetei, a căldurii. Iarna îngheaţă. Ghiţă oprea apa şi când avea de măcinat, îi dădea drumul şi apoi nu mai îngheţa. Dar dacă îi dai drumul permanent, se face tot o gheaţă până la iaz. Se podeşte de gheaţă şi trebuie să o baţi mărunt, mărunt ca să curgă.

Apa asta ştii cum te trage? Îţi mănâncă sănătatea. Acum ştiu şi eu ce e apa, am văzut ce înseamnă. Eşti mereu lângă apă şi te trag curenţii, că e apă rece de munte. Asta e o muncă pentru bărbat, nu e pentru femei.”

„Şi pe vremea comuniştilor, moara tot a mers”

Ce n-au reuşit să distrugă comuniştii a reuşit să distrugă, treptat, consumismul. Lauriţa macină azi boabe doar din când în când. Nu mai vin oamenii. Mălai găseşti peste tot gata măcinat. Ca să fim cinstiţi, nici Lauriţa nu mai are forţa de altădată. O spune chiar ea. Aşa că roata morii mai porneşte numai pentru cei ai casei, când fac mămăligă adevărată.

„Măcinam boabe, grâu, porumb, orz, ovăz. Au mai fost mori, dar s-au oprit când au venit comuniştii. Era o moară la Mihai Moldovan, apoi încă una peste apă, la Molnar, şi au mai fost şi la Valea Frumoasă. Toate s-au oprit pentru că se dădea cotă mare la stat, uiumul. Oamenii le-au închis, nu le-au mai purtat. Socrii mei tot au purtat-o, au dat uium la stat şi a mers în continuare. Şi uite că aşa, şi pe vremea comuniştilor, moara tot a mers. Eu cred că le convenea, pentru că rămăsese singura moară şi atunci aveau mai mult măciniş. Oamenii aveau ogoare pe dealuri şi puneau porumb. Acum nu mai pun, că azi li se aduce porumbul la uşă. Socrii mei aveau şi animale, lucrau şi la câmp şi se ocupau şi de moară.

Soţul meu, Ghiţă, se ocupa de măcinat, el a ştiut bine treaba morii. Eu doar aşa, când nu era el. După comunişti nu a mai venit lumea la moară. Înainte era măciniş tot timpul, că oamenii îşi cultivau ogoarele şi cumpărau mult mai rar. După 1989, s-a dus totul, cerealele se găseau de cumpărat peste tot, gata măcinate, ţi le aducea la poartă.”

„Acum nu se mai face mămăligă nouă”

„Moara merge încet, poţi să pui oricât de puţine boabe, o mişcă doar forţa apei, nu are motor. Ridici scândura de la iaz şi apa porneşte şi pune roata în funcţiune. Roata mână moara. Are şi ştează, la ştează se spală cuverturi mari, ţoale, preşuri. Are şi fierăstrău. Înainte aşa tăiau oamenii butucii, la apă.

Mi-a plăcut să lucrez la moară. Veneau oamenii cu căruţe, cu bicicleta, cu roaba şi aduceau boabele la moară. Seara veneau să ia făina. Tot veneau şi se duceau. Dimineaţa îi dădeam drumul şi mergea până seara. Trebuia să stai tot timpul aici. Se gătea un sac, pe urmă puneai altul, mai mărunt, mai mare, mai aspru, fiecare cum avea nevoie. Oamenii nu aveau de unde lua şi trebuia să pună pe ogoare şi să macine. Mai aduceau păpuşoi de prin Regat, ascuns, dar nu aveai voie să aduci.

Nu a mai fost măciniş după 1989. Înainte aveau ogoare, aduceau păpuşoiul să facă mămăligă nouă, adică prima mămăligă. Acum nu se mai face mămăligă nouă, merg la magazin şi îşi cumpără o pungă de mălai.”

HR-II-m-B-12991: Moara de apă și joagărul Olar Gheorghe, 1875

Str. Putna 50, sat Tulgheş, comuna Tulgheş, judeţul Harghita

Aşa arată moara în lista monumentelor istorice. E un cod cu o adresă. Pentru Lauriţa, e o viaţă. Pentru sat, e locul pe care îl ştii acolo şi crezi că e veşnic. Dar nu e. Trebuie sprijinit. Să fie un colţ frumos de arătat copiilor şi turiştilor. Turiştilor care iubesc astfel de locuri şi copiilor care nici nu mai ştiu de unde vine mălaiul.

Moş Neagu e bine sănătos, vorbăreţ şi elegant. A luat micul-dejun şi are o poftă grozavă de vorbă. Se lansează în discuţii istorice, lingvistice şi antropologice cu o vervă şi cu o curiozitate fabuloase. Comentează mutrele oamenilor, îi plac la nebunie fizionomiile. Sosul de soia şi dulceaţa franţuzească. Hainele bune şi apa de colonie adevărată. „C’est bien d’avoir de l’argent. Pour acheter de belles choses”, zice la un moment dat pe franţuzeşte. Adică e bine să ai un ban ca să te îmbraci bine şi să te poţi înconjura de lucruri frumoase. Mofturi. Pare snob, nu?

Nu. Neagu Djuvara are seninătatea inteligentă şi superficialitatea de bonton a omului care nu a avut deloc viaţă uşoară. Dar şi-a păstrat mereu ţinuta, bucuria, libertatea şi credinţa. Viaţa lui a fost mereu o luptă palpitantă. Fără încrâncenare, fără ambiţii. L-a purtat în locuri nebănuite şi l-a pus în situaţii-limită.

C’est bien d’avoir de l’argent. Pour acheter de belles choses.

În anii Primului Război Mondial, în timp ce tatăl său rămâne să lupte pe front, micul Neagu Djuvara pleacă în refugiu cu mama şi cu fratele său. Străbat împreună o Rusie frământată de revoluţie şi reuşesc să se salveze ca prin miracol, plecând cu ultimul tren de la Sankt Petersburg. Face şcoala în Franţa şi după ce îşi termină studiile luptă pe frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi intră în diplomaţie, iar instaurarea regimului comunist îl obligă să se exileze mai bine de patru decenii în Europa şi în Africa.

E un om liber. Nu are titluri, nu a avut funcţii importante în România. Am văzut mulţi intelectuali care trăiesc cu mâhniri şi frustrări că n-au obţinut recunoaşterea standard a efortului lor. Neagu Djuvara şi-a dorit să scrie despre istoria noastră, să fie tradus în engleză şi să producă bucurie oamenilor. A reuşit mult mai mult. Cărţile lui sunt o încântare şi pentru cunoscători, şi pentru habarnişti. Dar cel mai mult, oamenilor le place să-l asculte povestind. Are informaţiile omului de ştiinţă şi farmecul povestitorului.

Mă uit la el cu atenţie. E drept, luminos, îi sclipesc ochii. Are mereu un cuvânt bun pentru tine. Sau o poveste deocheată. E fericit că Sandra, nepoata lui minunată, a venit în ţară de Sărbători. În haina lui de casă cu model tweed e mai elegant decât mulţi în costum. Mă gândesc la asta, îi zic în şoaptă lui Filip şi ne pufneşte râsul.

A rămas să dea petrecere dansantă la 100 de ani. Abia aştept. Îl cred în stare.

Fotografii: Filip Iorga. Sursa ultimei fotografii: Sandra Melone.

O veţi vedea pe Steluţa în ring, la antrenamente şi în timpul meciurilor. Îi veţi cunoaşte antrenorul, pe Constantin Voicilaş, omul care a salvat-o, şi pe foştii colegi de orfelinat, alături de care deapănă cu împăcare şi chiar cu umor ororile copilăriei. Îi veţi vedea pe unii dintre cei care au îngrijit-o în orfelinat, fiecare cu patimile, păcatele şi faptele lui bune. O veţi însoţi în casa mamei ei, într-o sărăcie lucie, unde timpul parcă s-a oprit acum câteva sute de ani. Veţi pleca de acolo cu un nod în gât, vă veţi trage sufletul şi o veţi însoţi mai departe. Prietenoasă, amuzantă şi foarte directă, Steluţa are replici memorabile. În ring, împarte pumni cu o forţă de oţel, dar când e premiată de notabilităţile oraşului se fâstâceşte, nu-şi găseşte cuvintele şi rosteşte, fără să vrea, adevăruri care surprind, vai!, tocmai absurditatea gândirii celor care o premiază.

Povestea Steluţei îţi spune câteva lucruri esenţiale:

Graniţa dintre căderea în gol şi remontarea salvatoare este tare firavă. Pe câtă slăbire şi amărăciune se află într-un om, există în el tot pe atâta forţă vitală. Sportul poate fi una dintre cele mai curate şi mai puternice forme de supravieţuire şi de reinventare atunci când eşti la pământ şi nu mai vezi nicio cale de scăpare.

Filmul realizat de Mihai şi de Radu îţi dezvăluie, în câteva zeci de minute, lucruri reconfortante:

Se poate face în România documentar de calitate cu resurse financiare minime. Cu condiţia ca investiţia intelectuală şi sufletească să fie maximă.

Un personaj extraordinar este, fără îndoială, cheia unui documentar bun. Dar el nu e totul. O abordare lacrimogenă îl poate coborî lesne în derizoriu sau îl poate contura în tuşe groase. Pentru Roboţelul de aur, Mihai şi Radu au filmat un an şi jumătate, sute de ore, ca să câştige încrederea personajelor, să înregistreze evenimentele importante din viaţa sportivă a Steluţei şi să surprindă reacţii fireşti, nealterate. Şi-au acordat răgazul de a merge dincolo de poveştile spuse pe fugă la televizor, ultimele hilare uneori prin superficialitate. Veţi vedea în film diferenţa.

Umorul involuntar al personajului – care e savuros – este surprins excelent de Mihai şi de Radu. Când spui o poveste cum este cea a Steluţei, prezentarea o poate lua anapoda pe căi bătute şi poate aluneca foarte uşor într-un dramatism care ştirbeşte profunzimea personajului şi îl îneacă într-o peltea lacrimogenă. Nu e deloc aşa în Roboţelul de aur, te podideşte plânsul şi te pufneşte râsul, rămâi cu gustul dulce-amar al nuanţelor. Ca-n viaţă.

Absenţa unei voci care să te sufoce cu o cheie de lectură e binecuvântată. Personajele se mişcă în voie şi poveştii nu-i lipseşte nimic, simţi că orice comentariu ar fi de umplutură. Ai senzaţia că povestea se spune singură. Or, senzaţia asta, în film, e ceva extrem de preţios pentru că e foarte greu de obţinut. Îţi trebuie modestie, smerenie, răbdare, noroc şi, fireşte, talent.

Duminică, 4 octombrie, ora 20.15, la Cinema Muzeul Ţăranului.

Mergeţi să-l vedeţi. E despre statul român care pare neajutorat atunci când s-ar cuveni să-şi răsplătească adecvat campionii, despre încredere, mentori şi prietenie, despre forţa nesperată care zace ascunsă în noi şi iese la iveală chiar şi în cele mai întunecate momente.

Mihai Dragolea

Radu Mocanu

Sursa fotografiilor: adevarul.ro, sansanews.ro, Facebook.

Lizzy şi Valentina au ajuns luna asta şi la Bucureşti, într-un tur balcanic pe care l-au organizat, spun ele, ca să promoveze o zonă pe care oamenii uneori o evită, din neştiinţă, pentru că o consideră o destinaţie de vacanţă nu tocmai sigură.

Ana Iorga: Cum a devenit distracţia asta un job permanent?

Lizzy: Valentina şi cu mine suntem cele mai bune prietene. Totul a început într-o vacanţă, când eu voiam să merg într-o parte a Italiei, iar ea în alta, aşa că am mers în ambele locuri cu maşina. Iar la sfârşitul vacanţei ne-am dat seama că ne-a plăcut mai mult drumul decât să stăm la plajă, aşa că atunci a început totul. În urmă cu 5 ani am făcut o călătorie mai lungă şi la final am realizat că am fost primul Mini care a traversat Transnistria. Am apărut foarte mult în presă şi a fost momentul în care ne-am dat seamă că aceste călătorii ale noastre pot deveni mai mult decât o supercălătorie. O companie de ciocolată din Rusia ne-a sponsorizat atunci pentru o călătorie mai lungă: Azerbaidjan, Cecenia, Daghestan.

Aveam 18 ani, am primit acest Mini şi în primul an am făcut această călătorie în Italia. Apoi, în anul următor, am vizitat 26 de ţări într-o săptămână. Neoficial, deţinem recordul mondial la numărul de ţări traversate cu aceeaşi maşină de către o echipă formată din fete, am fost în 48 de ţări. Dar pentru că Guiness Book nu face distincţia pe sexe, recordul îi aparţine unui bărbat, care a traversat 111 ţări. I-am contactat ca să vedem dacă sunt de acord să facă această distincţie şi vom afla rezultatul în câteva săptămâni.

Care a fost cea mai periculoasă ţară pe care aţi traversat-o?

Cecenia. Am avut kalaşnikovuri îndreptate spre noi şi aproape am fost răpite în Daghestan.

Aţi mai fost în România. Cum vi s-a părut?

Am fost în trecere la un moment dat şi nu aveam foarte multă vreme, dar ne-am dat seama că natura este fabuloasă şi ne-am promis să revenim. Aşa că am revenit anul trecut şi am stat aproape o lună întreagă, ne-a plăcut grozav. Am văzut Castelul Bran, am fost la Oradea, Hunedoara. Sibiul este oraşul meu preferat din România.

Acum aţi revenit în turul Balcanic.

E o experienţă fabuloasă să călătoreşti prin Balcani. Există prejudecata că această zonă este periculoasă, dar noi vrem să se ştie că este de fapt un loc prietenos, cu peisaje extraordinare. De aceea am organizat turul balcanic.

Cum vă organizaţi şi cum vă promovaţi tururile?

De obicei, călătorim singure. Eu am participat până acum la două raliuri cu Chippy, pe unul l-am şi câştigat. Am fost norocoase pentru că am apărut mult la TV în Rusia, Turcia şi Elveţia, astfel am câştigat atenţie. Oamenii care ne urmăresc seamănă cu noi, sunt un pic ciudaţi, cool. Cea mai lungă călătorie a noastră a durat două luni şi jumătate. La fiecare două zile eram în alt loc. Nimic nu a fost plănuit dinainte, a venit în mod firesc.

Cea mai frecventă reacţie a oamenilor când află cu ce vă ocupaţi?

Păi… sunteţi nebune de legat! (râde). Unii cred că suntem într-o continuă vacanţă, dar nu e chiar aşa. Noi pornim pur şi simplu, nu plănuim multe dinainte. Facem multe din mers. De pildă, nu ne luăm hotelul dinainte, vedem când ajungem unde vom sta. La Continental, de exemplu, am ajuns pentru că ne-a plăcut mult cum arată. În schimb, facem o documentare înainte: care sunt locurile cele mai interesante de văzut, unde să mâncăm, învăţăm câteva cuvinte ca să putem comunica în limba ţării respective.

Ce ai fi făcut dacă nu făceai asta?

Aş fi plâns (râde). Glumesc. Îmi place să scriu, să creez lucruri. Fac mobilă. Primul prototip iese într-o săptămână, nu l-am lansat încă. Acum lucrez la cărţi pentru copii. Trei cărţi sunt deja gata de tipar. Sunt aventurile de călătorie ale maşinii noastre, adaptate pentru copii: Cippy în România, Chippy în Serbia. Eu am studiat marketingul, am terminat Universitatea Americană din Roma, iar Valentina a studiat finanţe la Moscova.

Ce drumuri mai pregăteşti pentru Chippy?

Când împlinesc 30 de ani, vreau să facem un tur din Elveţia până în Shanghai. Afganistan, Kazahstan, Turkmenistan…

Mai multe despre aventurile lor puteţi afla de pe pagina lor Facebook Chippy Worldwide Racing şi de pe site-ul lor, chippyworldwideracing.com.

Sursa fotografiilor din călătorii: Facebook.

Vinuri româneşti reinventate

„Vreau să creez ceva nou în industria vinului din România. Dar ceva armonios, echilibrat.” Acesta a fost planul pe care l-a avut în minte enologul francez Marc Dorkwin când a creat un sortiment nou de vin roşu românesc, Alira Concordia, o combinaţie rară de Fetească Neagră şi Cabernet Sauvignon.

Am vorbit cu Marc Dworkin la lansarea celei mai recente creaţii ale sale, acest cupaj de Fetească Neagră şi Cabernet Sauvignon, un vin cu arome de eucalipt, vanilie, cacao şi cireşe negre.

Aventura lui în România începe însă acum 10 ani, când împreună cu mai mulţi colaboratori a iniţiat de la zero un proiect vinicol care să pună în valoare personalitatea vinurilor româneşti. Marc vine cu o experienţă de peste 20 de ani în enologie, a fost consultantul unor mari companii de vinuri din Franţa, a revitalizat formula unor vinuri clasice din Bulgaria, India, Turcia sau Rusia şi continuă să se ocupe de vii din diferite colţuri ale lumii. „Am venit pentru prima oară în România în decembrie 2005. În 2006 am început să cumpărăm pământurile şi ne-am informat asupra fondurilor europene pe care le-am putea accesa. Am făcut foarte multe analize ale solului. Când vrei să creezi o vie de 80 de hectare, trebuie să găseşti un pământ pe care să îl cumperi în întregime. Am găsit acest loc la Aliman. Avantajul României este o bună potrivire între climat şi sol. Aliman este aproape de Dunăre, solul e bogat apă, ceea ce e grozav.”

La Aliman, în judeţul Constanţa, au fost plantate soiul românesc Fetească Neagră şi soiurile internaţionale Merlot şi Cabernet Sauvignon. După câţiva ani, au apărut primele recolte: Merlot 2009, Cabernet 2010, Fetească 2011. „Am vrut să obţinem Fetească Neagră, este un vin tradiţional în România, care, în plus, e şi foarte bine cotat la nivel internaţional. Am gustat Feteasca Neagră înainte să o producem chiar noi şi nu mi-a plăcut teribil, parcă îi lipsea ceva.” Aşa că a făcut-o his way, iar producţia de Fetească din 2011 a fost un succes.

O potrivire fericită

În 2012, Marc a continuat să experimenteze creativ şi a avut ideea să combine Fetească Neagră şi Cabernet Sauvignon. Cupajele (combinaţiile de soiuri celebre de struguri, de vinuri provenite din bazine diferite sau de vinuri din acelaşi soi de struguri, dar provenite din ani diferiţi) sunt procedee folosite foarte des astăzi în industria vinului, unele dintre ele au ajuns celebre. Combinaţiile sunt nenumărate, iar o minte antrenată le poate duce într-o zonă neaşteptată. Marc Dworkin a pus împreună două soiuri care nu se recoltează, în genere, în acelaşi moment, într-o combinaţie pe care condiţiile naturale o permit foarte rar.

„Este un vin special din punctul de vedere al concepţiei. Foarte rar se întâmplă ca Feteasca Neagră să fie gata de recoltare în acelaşi timp cu Cabernet Sauvignon. De regulă, diferenţa este foarte mare, 10 zile, 2 săptămâni. Acest vin este gândit diferit de orice variantă tradiţională, cele două sortimente au fermentat împreună în acelaşi vas. S-a întâmplat în 2012 şi nu s-a mai întâmplat de atunci, nici toamna aceasta nu va fi în acelaşi timp recoltatul la Feteasca Neagră şi la Cabernet Sauvignon. Nu ştim când se va repeta momentul prielnic pentru un vin de felul acesta”, a spus Ghenadie Bobeica, directorul general Alira.

Am gustat Alira Concordia. E un vin parfumat, care îşi dezvăluie aromele puternice dacă îl împrieteniţi cu brânzeturi sau cu un mousse de ciocolată neagră.

Puţin, bun şi la un preţ corect

Există pe piaţă cam 10 mii de sticle de Alira Concordia. Adică nu foarte multe. Vorbim despre o afacere românească ridicată de la zero, pe culturi proprii şi pe o suprafaţă mică: doar 80 de hectare de vie într-o regiune din Dobrogea aleasă pe sprânceană. În crearea unor vinuri premium, cantitatea trece în plan secund, importante sunt onestitatea şi dorinţa de obţine un produs cu adevărat bun: „Fiecare îşi ştie munca. E important dacă producătorul este satisfăcut de ceea ce face. În calitate de consultant, eu văd lucrurile cu un ochi critic. Îmi dau seama că acolo s-a procedat bine, dincolo mai puţin bine, dar asta mă priveşte doar pe mine. În profesia asta trebuie să îţi păstrezi modestia, trebuie să fii mulţumit de ceea ce faci şi să nu îţi depăşeşti atribuţiile”, crede Marc Dworkin. Se face şi vin după ureche în România, se improvizează? „Da, fenomenul există peste tot în lume. Chiar şi la Bordeaux. Totul ţine de ceea ce vrei să faci cu adevărat”, spune Marc. Preţul corect este un element important în crearea unui nume de succes. Putem rata uneori un vin bun din snobism, doar pentru că are un preţ convenabil? Marc spune că preţul potrivit este cel acceptat de piaţă: „Aşa se întâmplă peste tot în lume. Dacă ai un produs bun, trebuie să fii în acord cu piaţa căreia i te adresezi. Dacă stabileşti un preţ prea mare sau unul prea mic, piaţa va reacţiona negativ.”