Sophie sau despre tandrețe. O poveste de iubire spusă de Neagu Djuvara

00

Delicateţea unei clipe te poate însoţi toată viaţa. Și după o viaţă întreagă, intensă, plină de aventură şi deloc lipsită de pericole, Neagu Djuvara îşi amintea cu o precizie dezarmantă de o iubire din adolescenţă. Istoria care urmează ne-a spus-o într-un interviu din 2017 şi e una dintre cele mai tandre poveşti de dragoste pe care le-am auzit vreodată. În 1930, pe dealurile scăldate în lumină ale Nisei, Neagu Djuvara, pe atunci elev de liceu, se îndrăgostea de Sophie. A urmat un joc al apropierilor diafane care-ţi făceau obrajii să ia foc. Un joc al distanţelor care veneau apoi să răcorească ce-ar fi putut deveni văpaie. Aceasta este povestea despre Sophie, spusă chiar de Neagu Djuvara:

Ah, elle était merveilleuse!

Fata asta poloneză avea 2 ani mai mult ca mine și te miră de ce mă iubea și ea pe mine. Ea, la 16 ani, ce putea să fi găsit într-un băiețaș de 14 ani, știi? Ne-am cunoscut acolo timp de un an și jumătate, deci până când ea a avut 17 ani, eu 15 ani şi jumătate. La Nisa. Se întâmpla în 1930.

Mi-a părut rău că pe urmă ne-am despărțit un an. În vacanță ne-am dus fiecare în țara lui. Când m-am întors în toamna următoare, a venit să mă vadă ea și mi-a spus: Je m’en vais faire un doctorat à Londres. Și e curios, că eu în general nu-mi pregăteam viitorul, decât ce hotăra mama la București. Asta era mentalitatea mea. Și cum de nu mi-a venit în cap atunci, când Sophie pleca să locuiască la Londra ca să studieze acolo, cum de nu i-am cerut mamei să plec la Londra cu ea? Toată viaţa mea ar fi fost altfel. Aş fi împiedicat-o să se mărite cu altcineva în afară de mine. Ar fi trebuit să aştepte să împlinesc şi eu vârsta căsătoriei, pentru că atunci aveam abia 16 ani. Ea avea 18. Mais elle était… ah, elle était merveilleuse. C’était une beauté. Semăna cu faimoasa Giocondă a lui Michelangelo. Semăna extraordinar cu Gioconda. I-am spus asta când ne-am văzut pentru prima oară. Locuiam într-un mic hotel de pe colinele Nisei, era un bulevard, la marginea Nisei, se chema Cimiez. La capătul bulevardului este acum un hotel mare, Hotelul Regina, care a fost clădit pentru Regina Victoria, care venea în fiecare an să stea câteva luni acolo. Înainte să se construiască hotelul ăsta mare la capătul bulevardului, Regina stătea într-o casă care acum devenise Hotel Polonia. Era o casă pătrată, mare, care acum era zugrăvită în multe culori. Parcă avea o faţadă galbenă, alta roşie.  

Sophie Gawrońska

Eram în acest hotel Sophie, eu şi fratele meu și eu îmi aduc aminte că noi aveam niște odăi destul de modeste, la etajul 2. Care era un fel de mansardă. În cele două odăi eram într-una mama și în cealaltă noi doi, Răzvan și cu mine. Iar la parter, grav bolnavă de inimă, mama lui Sophie. Am văzut-o un singur moment, când a fost scoasă de acolo ca să fie dusă într-un sanatoriu. Și în momentul ăla am văzut-o prima oară şi pe Sophie. Stăpâna hotelului ăstuia de la Cimiez era Madame Szczuka (eu cu fratele meu râdeam, fiindcă pe românește „știucă” e un pește), numele ei se scria cu 4 consoane una după alta. Pe Sophie o chema Gawrońska. Dar Gawrońska e un nume relativ frecvent, e un fel de Ionescu la ei. Însă tatăl ei avea un titlu, era Contele Rawita-Gawroński. Numele nobil al lor era Rawita. Ei i se spunea Sophie Gawrońska, dar titlul de nobil al lui taică-su era Rawita. El trăia la Berlin, avea un post diplomatic. Deci pe el nu l-am văzut niciodată, decât în fotografii.  

Nu ne-am sărutat niciodată

Doamna Szczuka, proprietara hotelului, avea o bătrână mașină Rochet-Schneider de dinainte de război. Dar mașina mergea, funcționa, avea un chauffeur și cu ea făcea cumpărăturile, de pildă pentru pensiunea pe care o ținea acolo. Cu mașina aia se ducea în fiecare dimineață în oraș la piață și făcea cumpărăturile. Și noi, care ședeam la această pensiune, profitam de drumul cu mașina doamnei Szczuka ca să coborâm în oraș, lângă liceu. Și prima dată când mă urc în mașină, lângă mine, Sophie. Și mă uit la ea… zâmbea. Și atunci eu îi spun: Vous ressemblez à la Joconde. Și ea îmi spune: Non, non, pas du tout!, protestează. Se apăra că nu seamănă cu Gioconda. De ce? Fiindcă Gioconda e tristă. Are un zâmbet melancolic. Și ea voia să zâmbească deschisă, fericită, elle voulait rendre heureux tout le monde. Et maintenant j’essaye de me la rappeler. Elle était vraiment le modèle de l’aristocratie. Elle était d’une finesse! Elle pouvait tourner ces doigts jusqu’ici, elle était un caoutchouc.

Un an și jumătate ne-am tot văzut, am ieșit cu ea, mergeam la cinematograf, mergeam la restaurant împreună cu ea. Nu ne-am sărutat niciodată. Dar țiu minte ce bucurie aveam când eram cu brațele descoperite și brațul meu se lipea de brațul ei.

Braţul meu se lipea de braţul ei

Ne țineam de mână când mergeam pe Avenue de la Victoire, care ducea de la mare până la gară. Cu ea eram plin de entuziasm, mergeam la cinema şi era pasionant să discutăm după film. Vorbeam despre ce se întâmpla toată ziua. N-am să uit niciodată ce impresionați am fost amândoi de filmul care reconstituia scufundarea Titanicului. Nu știu dacă era cel al lui Jean Negulescu, că s-au făcut mai multe reconstituiri ale acestei drame care a marcat o lume întreagă în 1912.

Sophie era de statură mijlocie. Avea părul lung, drept. Din când în când îl transforma așa, à la grec, îl urca în cap, făcea un fel de coc, alteori îl lăsa liber. Era brunetă. Tu as les yeux verts comme moi, îi spuneam. Eu am ochii pe jumătate verzi, jumătate căprui, depinde și de lumină. Avea pielea albă. Elle portait des jupes qui descendaient un peu sous les genoux. Vorbeam franțuzește. Eu eram mai bun la franceză decât ea. Și ea îmi venea cu lecțiile ei ca s-o ajut. Că avea de făcutun devoir pour le lendemain. Și ea vorbea mai puțin bine franțuzește decât mine. Pentru noi, bucureștenii, franceza și româna au fost pe același plan, vorbeam acasă. Pe când ea învățase franceza.

Singurul lucru fizic pe care-l țin minte e bucuria pe care o aveam când eram cu brațul gol și ea la fel, că puteam să mă lipesc de brațul ei. Ah, era așa de tandru, așa de dulce, era numai bucurie! Ea era să fericească pe toată lumea.

Ce n’est plus de l’amour, ça c’est de la rage!

Când maică-sa, ca să fie mai bine îngrijită, a fost mutată într-o clinică care era pe șoseaua dintre Nisa și Villefranche-sur-Mer, era destul de departe de unde ședeam eu când eram intern la liceu. Deci eu nu puteam să o văd pe Sophie decât duminica și joia după-masă, când aveam liber. Îmi aduc aminte fraza pe care mi-o spuneam: Lunea e o zi tristă, marți pot să spun „demain je pourrai dire «demain je la verrai»”, adică marți puteam spune că miercuri urma să zic „o voi vedea mâine”. Asta a durat de la 14 până la 15 ani, intensitatea dragostei pentru această fată care era într-adevăr minunată, de o finețe, o iubire de viață! Sophie Gawrońska. La vârsta aia nu faci declarații… Dar parcă mă văd cum spuneam: demain je pourrai dire „demain je la verrai”. Într-o joi după-masă, când să plec să o văd, ploua cu găleata. Dar eu, la gândul că s-ar putea să nu o văd în ziua aceea, când eu nu pot să o văd decât de două ori pe săptămână, mi-am spus: ce n’est pas possible! Și am alergat pe ploaia aia îngrozitoare, era foarte departe de la Cimiez până pe șoseaua dintre Nice și Villefranche-sur-Mer, erau câțiva kilometri. Când am sosit în curte acolo și am intrat în hotelul ăsta unde era ea (nu dădea direct pe stradă, era mai înăuntru, era o grădină înainte, făceai câteva zeci de metri până la casă), am sosit acolo leoarcă. Stăpâna casei, când m-a văzut, a zis: Ce n’est plus de l’amour, ça c’est de la rage! (Asta nu mai e iubire, e turbare!) Sophie, a doua zi, mi-a spus-o ea: „La patrone, quand elle vous a vu…” Mais ça m’a beaucoup plu. Moi, je l’aimais tellement…

Le jardin qui sentait mimosa

După o vacanță de vară, ne-am reîntors la şcoală. Eram anul doi de liceu. Ea stătea alături de maică-sa și venea până la gard. Între gard și casă, deci de unde venea ea și până la stradă, erau arbori de mimoza. Stăteam amândoi la poartă comme des concierges. A la grille de ce jardin qui sentait mimosa. On se touchait des bras, c’est tout ce que j’avais d’elle. Et puis je la regardait.

Peste 20 de ani, aveam să mă găsesc la Paris, aşteptând să intru în cabinetul unui medic. Şi pe pianul din acea sală de aşteptare era un buchet de mimoze. Trecuseră 20 de ani, eram un bărbat de aproape 40 de ani, şi în acel salon, pe pian, era o ramură care răspândea acel parfum. Dragă, mi-a răbufnit așa o amintire, eram în urmă cu 20 de ani, în grădina de la Hotel Graziela, unde o așteptam pe Sophie. Am crezut că leșin de emoție. Eu eram cam al doilea, al treilea la rând. Dar când a ieșit doctorul, „Monsieur, c’est a vous!”, parcă l-am urât că m-a trezit din acest vis formidabil. Je me suis trouvé des minutes, peut-être une bonne demi-heure, à côtéde Sophie, à la Villa Graziela.

În acel al doilea an, mama a venit și ea la un moment dat. A venit să o vadă şi pe Sophie, mama o iubea foarte mult. Și i-a zis: Mais Sophie, pourquoi vous n’habiteriez pas ici, avec mes enfants? Că ea făcea cheltuială să închirieze un apartament pentru Răzvan și pentru mine. Şi pentru o dată, fetița de 17 ani a fost mai cuminte decât mama și a spus: Mais il y a Răzvan. Nu putea să stea cu doi băieți. Plus că Răzvan era foarte întreprinzător…

Sophie, mon amour

De ce nu am avut curajul să-i spun mamei, când am aflat că ea se duce să-și facă doctoratul la Londra, să merg și eu după ea? S-a dus la Londra ca să facă doctoratul. Pe urmă, din păcate, fiindcă nu eram eu acolo, s-a măritat. Dar nu a mers, a divorțat după câteva luni. Eram încântat că a divorţat! Dar s-a recăsătorit câteva luni mai târziu! S-a căsătorit cu un Ceaikovski polonez şi a plecat în America de Sud. N-am mai văzut-o niciodată. Mi-a mai scris: L’été prochain, je viens à Paris et on va se voir. Dar de-acum era Madame Ceaikovska. Pe urmă, mi-a trimis fotografii. Deci am văzut-o măritată și cu copii. Acum, totul era diferit. Sophie, mon amour.

 Sursa fotografiilor: Filip Gabriel, commons.wikimedia.org, pinterest.com 

00