Cartea curajului și a candorii. O poveste adevărată

00

Cartea curajului și a candorii este o poveste adevărată pe care am scris-o în amintirea bunicilor mei și a tatălui meu, primul lor fiu. Este o aventură a descoperirii istoriilor de familie, o călătorie palpitantă prin arhive, uneori grea și împovărătoare, dar de cele mai multe ori lină, entuziasmantă și în final eliberatoare. Povestea Anei și a lui Radu Mihail ne spune multe din istoria ultimului secol, veți călători prin școlile interbelice, prin lumea plină de însemnătate a educației militare, prin experiența-limită a războiului, prin străduința zilnică din viața de familie, prin încordarea sufletească a oamenilor în fața absurdului, prin alegerile hotărâtoare care te prăbușesc social, dar îți salvează sufletul. În povestea bunicilor mei din această carte sunt fără îndoială și istoriile bunicilor voștri, frânturi din trecutul multor familii, care așteaptă să fie descoperite. De ce merită din plin să vă aventurați în trecutul familiei voastre, vă spunem în carte.

Aceasta este povestea lui Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, militar neînfricat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial și viitor colonel a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști, și a frumoasei Ana Vasilescu, educatoare în perioada interbelică, Miss Ciuc în 1930 și, din câte se știe și avem toată îndreptățirea să credem, râvnitoare să devină o bună mamă de familie. Poftiți în lumea de acum 100 de ani, în care ei doi se pregăteau pentru viață și, credeți-ne pe cuvânt, o făceau cu mare entuziasm, pentru că aveau toate motivele să fie încrezători. Când Radu Mihail își începea cariera de ofițer și absolvea școală militară după școală militară, Ana Vasilescu învăța să devină o bună maîtresse de maison, adică un soi de stăpână a casei, coordonatoare a personalului de serviciu și executantă ea însăși a treburilor domestice. Iar învățătura asta nu însemna deloc biletul de intrare triumfală într-o viață anostă de gospodină, cum ne-am putea închipui azi, ci dobândirea unui arsenal zdravăn de cunoștințe practice, vrednicie, tact și seninătate în rezolvarea treburilor zilnice. Un arsenal neprețuit de trucuri și rețete pe care le veți putea folosi din plin. Cum arăta lumea duios imperfectă a bunei rânduieli veți afla din povestea lor, din albumul de familie și din caietul secret al Anei Vasilescu, în care se găsesc multe delicii pentru vremurile de azi.

Cum se clatină lumea așezată a Anei și a lui Radu în al Doilea Război Mondial veți afla din scrisori și din fotografii. Priviți-le în voie, fotografiile spun multe. Cum se zguduie lumea lor din temelii după război aflați din memoriile lui Radu Mihail și din dosarul lui de urmărire de la Securitate. Citiți fără să vă-ntristați, poate că n-a fost tocmai norocos, dar a avut izbânzile lui. Ce rămâne întreg și neatins din acea lume, ca și cum răul a trecut în grabă și a uitat să distrugă, asta veți înțelege singuri și are să vă fie de folos mereu. Cu grijă, e mai fragil decât ceșcuțele din porțelan și mai diafan decât o boare. Ah, ați simțit, nu-i așa?

Ideea cărții era de multă vreme în mintea noastră. Un document de toată mirarea pe care l-am primit acum câțiva ani de la mătușa mea ne-a făcut să nu mai amânăm proiectul: Caietul de gospodărie al bunicii Ana. Un caiet de școală din perioada interbelică, plin de rețete și de sfaturi a căror gingășie era dezarmantă, supraviețuise timpului vreme de 95 de ani și ajungea la noi aproape intact. Era doar datat, notițele bunicii aveau date din anii 1927 și 1928, nu exista nicio informație despre școală sau oraș. Am pornit de la aproape nimic și, punând cap la cap informațiile din cercetările noastre despre bunicul și bunica, am ajuns să deschidem niște uși către o lume întreagă, care părea să fi așteptat multă vreme să se încumete cineva să intre. Despre miracolele hazardului, citiți mai multe în carte.

În spatele textului

La masa de scris, Filip și cu mine ne-am emoționat, am plâns și am râs împreună. Am fost fericiți când am descoperit amănunte bine ascunse. Am fost disperați când răspunsurile la cererile noastre trimise diverselor instituții întârziau. Ne-am certat cu multă convingere pentru fiecare detaliu al acestei cărți. Ne-am acceptat stilurile diferite și ne-am lăsat scriitura să alerge liberă după cum se avânta povestea. Amândoi ne-am retras cu îngăduință în fața inexplicabilului: obiecte care dispăreau, informații noi care apăreau pe ultima sută de metri în locuri pe care le verificaserăm deja de o mie de ori sau descoperiri nesperate care ne-au făcut să ne schimbăm planurile de redactare. Amândoi suntem recunoscători că am avut acest privilegiu de a scrie povestea bunicilor.

Fotografiile recente pe care le veți găsi în carte sunt făcute de mine. Apar acolo obiecte de familie care ne sunt foarte dragi sau clipe fulgerătoare pe care ne-am imaginat că le-au trăit bunicii mei. Ședințele foto, pentru care am așteptat lumina puternică de dimineață, soarele de amiază ori înserarea, au fost printre cele mai plăcute momente.

Dăruiți Cartea curajului și a candorii, credem că fiecare va găsi în ea ceva pentru sufletul lui. Poate amănunte inedite din istoria ultimului secol, poate fotografii care-l vor încânta, poate detalii sociale inspiratoare, poate niște sfaturi vechi pentru un dineu îndestulător și fără fasoane, poate o rețetă rafinată la care să muncească o zi întreagă până la epuizare, poate amintirea unor vremuri în bună rânduială, poate încurajarea de a căuta în propriul trecut. Ne vom bucura să primim reacțiile voastre, așa că nu ezitați să ne scrieți.

Fragmente din carte

Poate că era un septembrie cu lumină aurie, cu vreme blândă și frunzișuri încă verzi când Ana Vasilescu ajungea la Brașov, la școala de educatoare. Sau poate că era un septembrie gri și friguros, cu rotocoale de fum înălțându‐se deja pe hornurile caselor, un septembrie cu miros de foc de lemne și cu un vânt rece venit dinspre pădure. Ce toamnă o fi coborât atunci peste Brașovul interbelic, nu putem decât să ne imaginăm2. Ceva greu de numit și ușor ca un fulg plutea însă în aer, pe deasupra acoperișurilor și a turlelor de biserici, iar adierea asta fără nume o simțea doar Ana Vasilescu, pentru că e fiorul nevăzut al celor care se aventurează în noi începuturi. Ana are părul tuns scurt până la umeri, coafat cu cărare pe-o parte și bucle lejere. Într-o fotografie făcută probabil în curtea interioară a Școlii, fetele apar alături de directoarea Maria Popescu Bogdan și de inspectorul școlar Grigorie Popescu. Elevele au o mină serioasă și poartă uniformă: o rochie neagră cu guler alb și o cravată mătăsoasă, pantofi și dresuri de culoare închisă. Ana este a treia elevă din primul rând de sus în această fotografie în care nu zâmbește nimeni. Trebuie să fi fost greu să fii prea entuziastă cu cei mai aprigi profesori lângă tine, care profesori își doreau disciplină, râvnă la învățătură și cât mai puține mondenități fără rost.

Se prea poate ca Ana Vasilescu și Radu Mihail să se fi cunoscut la acest bal de sfârșit de februarie. Pentru că în familie se povestea că s‐au întâlnit la un bal. Exact la ce bal, asta nu mai știe nimeni. E posibil să se fi văzut și să‐și fi vorbit prima oară chiar atunci. Poate că Radu i-a stricat planurile tânărului ofițer care apare în fotografie lângă Ana. Poate că Radu a fost fermecat de frumusețea Anei, care la rândul ei s‐a mirat de libertatea lui de a nu se lua prea în serios. Poate cineva i‐a prezentat unul altuia sau poate pur și simplu s-au ciocnit unul de altul în timpul dansului. După balul acesta despre care nu știm mare lucru a urmat o iubire despre care știm câte ceva.

În Memoriul din 1950, Radu C. Mihail evocă momentul nașterii primului copil, urmat de obligația de a pleca acolo unde îl chema datoria, în concentrare la Satu-Mare, Oradea (Aleșd), Târgu-Ocna, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Bosanci. Cariera militară și apropierea războiului cereau sacrificii nu numai personale, ci care afectau și viața de familie: […] în anul 1939 am avut un copil, care astăzi are 12 ani. Când soția era încă lehuză în pat am fost trimis pe zona de concentrare cu unitatea și, după mai multe schimbări dintr‐un loc într‐altul, am ajuns, în 1940, în Câmpulung Moldovenesc, unde am stat până în 1941, când a început războiul.

Comandantul Batalionului 2 Pionieri Munte, locotenent-colonelul Grigore Ionescu-Răzoare, apreciază și el la superlativ acţiunile lui Radu C. Mihail: „S-a interesat îndeaproape de hrana oamenilor și cailor în vitregele împrejurări din iulie 1940, într-o epocă de continui marșuri și când n‐am primit săptămâni alimente și nici pâine, reușind cu mari sforţări să substituie pâinea cu cartofi, iar apoi să fabrice pâine din grâu nesecerat încă. A pus la punct căruţele, harnașamentul și, în afară de aceasta, a rezolvat și aproape toată corespondenţa Batalionului, subsemnatul fiind încontinuu cu P.C. înaintat al Brigadei. Cu ocazia trecerii Nistrului, a luat parte la recunoașterile tehnice, iar în ziua de 17 iulie a fost Comandantul Plajei Nr. 4 din zona Est Coslov, unde prin măsurile luate a reușit să înlăture panica și, schimbând din proprie iniţiativă Plaja de ambarcare, a scos-o de sub focul ucigător al inamicului. Prin sforţări supraomenești a reușit să asigure trecerea materialului anti-car a cărui greutate depășea posibilităţile de trecere cu bărcile.”

În caietul de gospodărie al Anei dăm peste dulceața de prune coapte, iar rețeta e frumoasă ca o poezie: trebuie să decojim prunele trecându‐le prin apă clocotită, „le punem în apă de var”, apoi „le scoatem sâmburele cu un bețigaș ascuțit, dar cu băgare de seamă, ca să nu se sferme”, le punem apoi pe un șervet, le clătim cu apă rece, apoi „cu un alt șervet uscat le svântăm și apoi le punem în zahărul legat”, le fierbem „la un foc domol și când curge ca ața, atunci dulceața este legată”. Și‐un mic secret: „înainte de a lua dulceața de la foc, punem puțină vanilie” și „zeama de la o lămâie ca să nu se zaharisească”. Poate că Ana a‐ncercat să prepare și „dulceață de coaje de portocale rasă pe rindea” sau șerbet de portocale.

Pentru un dejun cu invitați, Ana Mihail avea de ales din caiet mai multe meniuri, pe care le putea ajusta după bunul plac și după nevoie. Putea pregăti o supă de griș, vițel cu fasole verde și papanași. Sau poate supă de orez, ardei umpluți și tortă umplută cu smântână. Sau salată de icre, supă de mazăre, spate de vițel pe varză și franzeluțe cu brânză. Ori supă de pătlăgele, cartofi cu smântână și turtă de nuci. Pentru toate aceste feluri, găsiți ingredientele și modul de preparare la sfârșitul acestei cărți. „La serviciul mesei”, scrie în caietul de gospodărie, „trebuie să predomine cea mai mare curățenie. Fața de masă să fie curată și bine călcată; e bine să punem dedesubtul feței de masă un acoperiș de lână sau de bumbac, ca să împiedice zgomotul ce se face când se așază tacâmurile pe masă. La masă putem să punem glastre cu flori, fiind o podoabă încântătoare, dar trebuie să observăm să nu aibă un miros prea pătrunzător”. Șervetele se așază în farfurii „îndoite în mod grațios”, invitații nu trebuie înghesuiți la masă, iar „dacă servește stăpâna (în loc de servitoare), trebuie să servească cuviincios pe fiecare, pentru a nu indispune pe vreunul din meseni”. Rețetele sunt din nou micuțe poezii: laptele e picurat, varza trebuie curățată de „foile bătute de brumă”, apa se toarnă peste cartofi „nițel câte nițel”, pătlăgelele se fierb „în apă limpede”.

00