Aceasta este povestea lui Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, militar neînfricat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial și viitor colonel a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști, și a frumoasei Ana Vasilescu, educatoare în perioada interbelică, Miss Ciuc în 1930 și, din câte se știe și avem toată îndreptățirea să credem, râvnitoare să devină o bună mamă de familie. Poftiți în lumea de acum 100 de ani, în care ei doi se pregăteau pentru viață și, credeți-ne pe cuvânt, o făceau cu mare entuziasm, pentru că aveau toate motivele să fie încrezători. Când Radu Mihail își începea cariera de ofițer și absolvea școală militară după școală militară, Ana Vasilescu învăța să devină o bună maîtresse de maison, adică un soi de stăpână a casei, coordonatoare a personalului de serviciu și executantă ea însăși a treburilor domestice. Iar învățătura asta nu însemna deloc biletul de intrare triumfală într-o viață anostă de gospodină, cum ne-am putea închipui azi, ci dobândirea unui arsenal zdravăn de cunoștințe practice, vrednicie, tact și seninătate în rezolvarea treburilor zilnice. Un arsenal neprețuit de trucuri și rețete pe care le veți putea folosi din plin. Cum arăta lumea duios imperfectă a bunei rânduieli veți afla din povestea lor, din albumul de familie și din caietul secret al Anei Vasilescu, în care se găsesc multe delicii pentru vremurile de azi.

Cum se clatină lumea așezată a Anei și a lui Radu în al Doilea Război Mondial veți afla din scrisori și din fotografii. Priviți-le în voie, fotografiile spun multe. Cum se zguduie lumea lor din temelii după război aflați din memoriile lui Radu Mihail și din dosarul lui de urmărire de la Securitate. Citiți fără să vă-ntristați, poate că n-a fost tocmai norocos, dar a avut izbânzile lui. Ce rămâne întreg și neatins din acea lume, ca și cum răul a trecut în grabă și a uitat să distrugă, asta veți înțelege singuri și are să vă fie de folos mereu. Cu grijă, e mai fragil decât ceșcuțele din porțelan și mai diafan decât o boare. Ah, ați simțit, nu-i așa?

Ideea cărții era de multă vreme în mintea noastră. Un document de toată mirarea pe care l-am primit acum câțiva ani de la mătușa mea ne-a făcut să nu mai amânăm proiectul: Caietul de gospodărie al bunicii Ana. Un caiet de școală din perioada interbelică, plin de rețete și de sfaturi a căror gingășie era dezarmantă, supraviețuise timpului vreme de 95 de ani și ajungea la noi aproape intact. Era doar datat, notițele bunicii aveau date din anii 1927 și 1928, nu exista nicio informație despre școală sau oraș. Am pornit de la aproape nimic și, punând cap la cap informațiile din cercetările noastre despre bunicul și bunica, am ajuns să deschidem niște uși către o lume întreagă, care părea să fi așteptat multă vreme să se încumete cineva să intre. Despre miracolele hazardului, citiți mai multe în carte.

În spatele textului

La masa de scris, Filip și cu mine ne-am emoționat, am plâns și am râs împreună. Am fost fericiți când am descoperit amănunte bine ascunse. Am fost disperați când răspunsurile la cererile noastre trimise diverselor instituții întârziau. Ne-am certat cu multă convingere pentru fiecare detaliu al acestei cărți. Ne-am acceptat stilurile diferite și ne-am lăsat scriitura să alerge liberă după cum se avânta povestea. Amândoi ne-am retras cu îngăduință în fața inexplicabilului: obiecte care dispăreau, informații noi care apăreau pe ultima sută de metri în locuri pe care le verificaserăm deja de o mie de ori sau descoperiri nesperate care ne-au făcut să ne schimbăm planurile de redactare. Amândoi suntem recunoscători că am avut acest privilegiu de a scrie povestea bunicilor.

Fotografiile recente pe care le veți găsi în carte sunt făcute de mine. Apar acolo obiecte de familie care ne sunt foarte dragi sau clipe fulgerătoare pe care ne-am imaginat că le-au trăit bunicii mei. Ședințele foto, pentru care am așteptat lumina puternică de dimineață, soarele de amiază ori înserarea, au fost printre cele mai plăcute momente.

Dăruiți Cartea curajului și a candorii, credem că fiecare va găsi în ea ceva pentru sufletul lui. Poate amănunte inedite din istoria ultimului secol, poate fotografii care-l vor încânta, poate detalii sociale inspiratoare, poate niște sfaturi vechi pentru un dineu îndestulător și fără fasoane, poate o rețetă rafinată la care să muncească o zi întreagă până la epuizare, poate amintirea unor vremuri în bună rânduială, poate încurajarea de a căuta în propriul trecut. Ne vom bucura să primim reacțiile voastre, așa că nu ezitați să ne scrieți.

Fragmente din carte

Poate că era un septembrie cu lumină aurie, cu vreme blândă și frunzișuri încă verzi când Ana Vasilescu ajungea la Brașov, la școala de educatoare. Sau poate că era un septembrie gri și friguros, cu rotocoale de fum înălțându‐se deja pe hornurile caselor, un septembrie cu miros de foc de lemne și cu un vânt rece venit dinspre pădure. Ce toamnă o fi coborât atunci peste Brașovul interbelic, nu putem decât să ne imaginăm2. Ceva greu de numit și ușor ca un fulg plutea însă în aer, pe deasupra acoperișurilor și a turlelor de biserici, iar adierea asta fără nume o simțea doar Ana Vasilescu, pentru că e fiorul nevăzut al celor care se aventurează în noi începuturi. Ana are părul tuns scurt până la umeri, coafat cu cărare pe-o parte și bucle lejere. Într-o fotografie făcută probabil în curtea interioară a Școlii, fetele apar alături de directoarea Maria Popescu Bogdan și de inspectorul școlar Grigorie Popescu. Elevele au o mină serioasă și poartă uniformă: o rochie neagră cu guler alb și o cravată mătăsoasă, pantofi și dresuri de culoare închisă. Ana este a treia elevă din primul rând de sus în această fotografie în care nu zâmbește nimeni. Trebuie să fi fost greu să fii prea entuziastă cu cei mai aprigi profesori lângă tine, care profesori își doreau disciplină, râvnă la învățătură și cât mai puține mondenități fără rost.

Se prea poate ca Ana Vasilescu și Radu Mihail să se fi cunoscut la acest bal de sfârșit de februarie. Pentru că în familie se povestea că s‐au întâlnit la un bal. Exact la ce bal, asta nu mai știe nimeni. E posibil să se fi văzut și să‐și fi vorbit prima oară chiar atunci. Poate că Radu i-a stricat planurile tânărului ofițer care apare în fotografie lângă Ana. Poate că Radu a fost fermecat de frumusețea Anei, care la rândul ei s‐a mirat de libertatea lui de a nu se lua prea în serios. Poate cineva i‐a prezentat unul altuia sau poate pur și simplu s-au ciocnit unul de altul în timpul dansului. După balul acesta despre care nu știm mare lucru a urmat o iubire despre care știm câte ceva.

În Memoriul din 1950, Radu C. Mihail evocă momentul nașterii primului copil, urmat de obligația de a pleca acolo unde îl chema datoria, în concentrare la Satu-Mare, Oradea (Aleșd), Târgu-Ocna, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Bosanci. Cariera militară și apropierea războiului cereau sacrificii nu numai personale, ci care afectau și viața de familie: […] în anul 1939 am avut un copil, care astăzi are 12 ani. Când soția era încă lehuză în pat am fost trimis pe zona de concentrare cu unitatea și, după mai multe schimbări dintr‐un loc într‐altul, am ajuns, în 1940, în Câmpulung Moldovenesc, unde am stat până în 1941, când a început războiul.

Comandantul Batalionului 2 Pionieri Munte, locotenent-colonelul Grigore Ionescu-Răzoare, apreciază și el la superlativ acţiunile lui Radu C. Mihail: „S-a interesat îndeaproape de hrana oamenilor și cailor în vitregele împrejurări din iulie 1940, într-o epocă de continui marșuri și când n‐am primit săptămâni alimente și nici pâine, reușind cu mari sforţări să substituie pâinea cu cartofi, iar apoi să fabrice pâine din grâu nesecerat încă. A pus la punct căruţele, harnașamentul și, în afară de aceasta, a rezolvat și aproape toată corespondenţa Batalionului, subsemnatul fiind încontinuu cu P.C. înaintat al Brigadei. Cu ocazia trecerii Nistrului, a luat parte la recunoașterile tehnice, iar în ziua de 17 iulie a fost Comandantul Plajei Nr. 4 din zona Est Coslov, unde prin măsurile luate a reușit să înlăture panica și, schimbând din proprie iniţiativă Plaja de ambarcare, a scos-o de sub focul ucigător al inamicului. Prin sforţări supraomenești a reușit să asigure trecerea materialului anti-car a cărui greutate depășea posibilităţile de trecere cu bărcile.”

În caietul de gospodărie al Anei dăm peste dulceața de prune coapte, iar rețeta e frumoasă ca o poezie: trebuie să decojim prunele trecându‐le prin apă clocotită, „le punem în apă de var”, apoi „le scoatem sâmburele cu un bețigaș ascuțit, dar cu băgare de seamă, ca să nu se sferme”, le punem apoi pe un șervet, le clătim cu apă rece, apoi „cu un alt șervet uscat le svântăm și apoi le punem în zahărul legat”, le fierbem „la un foc domol și când curge ca ața, atunci dulceața este legată”. Și‐un mic secret: „înainte de a lua dulceața de la foc, punem puțină vanilie” și „zeama de la o lămâie ca să nu se zaharisească”. Poate că Ana a‐ncercat să prepare și „dulceață de coaje de portocale rasă pe rindea” sau șerbet de portocale.

Pentru un dejun cu invitați, Ana Mihail avea de ales din caiet mai multe meniuri, pe care le putea ajusta după bunul plac și după nevoie. Putea pregăti o supă de griș, vițel cu fasole verde și papanași. Sau poate supă de orez, ardei umpluți și tortă umplută cu smântână. Sau salată de icre, supă de mazăre, spate de vițel pe varză și franzeluțe cu brânză. Ori supă de pătlăgele, cartofi cu smântână și turtă de nuci. Pentru toate aceste feluri, găsiți ingredientele și modul de preparare la sfârșitul acestei cărți. „La serviciul mesei”, scrie în caietul de gospodărie, „trebuie să predomine cea mai mare curățenie. Fața de masă să fie curată și bine călcată; e bine să punem dedesubtul feței de masă un acoperiș de lână sau de bumbac, ca să împiedice zgomotul ce se face când se așază tacâmurile pe masă. La masă putem să punem glastre cu flori, fiind o podoabă încântătoare, dar trebuie să observăm să nu aibă un miros prea pătrunzător”. Șervetele se așază în farfurii „îndoite în mod grațios”, invitații nu trebuie înghesuiți la masă, iar „dacă servește stăpâna (în loc de servitoare), trebuie să servească cuviincios pe fiecare, pentru a nu indispune pe vreunul din meseni”. Rețetele sunt din nou micuțe poezii: laptele e picurat, varza trebuie curățată de „foile bătute de brumă”, apa se toarnă peste cartofi „nițel câte nițel”, pătlăgelele se fierb „în apă limpede”.

Într-un atelier la Asociaţia Povestaşii, le-am povestit celor mici cam cum era în copilăria părinţilor lor. Fără manuale şi date seci. I-am invitat să asculte, să se joace, să vadă, să răsfoiască şi să guste! O, da, mai ales să guste! Din dulciurile comuniste care au făcut istorie. Filip Iorga le-a povestit mai întâi despre cum se trăia pe atunci: cum erai Şoim al Patriei, cum dârdâiai de frig în casă, ce desene animate vedeai, la ce parade trebuia să mergi, ce jucării aveai şi ce reviste citeai. Eu le-am vorbit despre dulciurile copilăriei noastre şi am gustat împreună biscuiţi Eugenia, pufuleţi, bomboane CIP, glucoză, pufarine şi dropsuri cu cacao. Dulciurile s-au evaporat cât ai zice Mentosan! Mulţumim, Mega Image, pentru gusturile copilăriei! Anca Lungu (Prinţesa Polonic) le-a pregătit acadele delicioase din fructe învelite în ciocolată. Aşa au aflat copiii cât de mult tânjeam în comunism după banane şi portocale, care erau atât de greu de găsit.

Ştiţi ce a fost grozav? Deşi epoca asta pare la mii de ani lumină de copiii de azi, generaţia cu tablete e isteaţă şi atentă. Prinde din zbor, empatizează, îşi imaginează şi în final înţelege. Când nu ştiau, întrebau. Când aveau o idee vagă, încercau tot felul de răspunsuri. Aşa am ajuns împreună, în două ceasuri, să înţelegem un pic o epocă extrem de complicată. Prin obiecte, gusturi şi poveşti.

Filip le arată uniforma de Şoim al Patriei.

Anca începe să pregătească acadelele din fructe.

Filip le arată un reşou şi o lampă cu gaz.

Eu le povestesc despre dulciuri şi începem degustarea.

Acadelele pregătite de Anca dispar cât ai clipi!

Copiii se uită în sertarele secrete cu obiecte din anul naşterii părinţilor lor.

Oana Stancu povesteşte despre dulciurile ei preferate din copilărie.

Dacă fetele au vrut autografe, Filip s-a conformat şi le-a mai spus două, trei poveşti între timp.

Sursa fotografiilor: Liviu Dochiţa, Povestaşii

Vouă ce mâncăruri vă amintesc de momente frumoase şi de oameni pe care îi iubiţi? Ce gusturi v-au marcat copilăria? Ce aţi vrea să gătiţi mai departe copiilor voştri ca să recuperaţi şi să duceţi mai departe o mâncare din familie care v-a bucurat sufletul şi papilele la un moment dat?

Povestiţi-mi într-un comentariu la această postare, începând de azi. Filip şi cu mine vom alege joi doi câştigători, care vor primi câte un album Mesele de odinioară şi câte o invitaţie pentru două persoane la atelierul de sâmbătă. Aşa că dacă vă doriţi să veniţi cu un prieten, cu partenerul sau cu oricine din familie, vă aşteptăm cu drag.

Sâmbătă, 12 martie, la Grand Hotel Continental, Filip şi cu mine vom povesti despre albumul Mesele de odinioară şi, pornind de la el, vom vedea cum mâncau românii în urmă cu un secol, două. Abia aşteptăm să ne întâlnim cu voi.

Succes!

„Acum ştiu şi eu ce e apa”

Moara Lauriţei este în Tulgheş, în Harghita. E clasată ca monument istoric de categoria B. Are 140 de ani şi încă funcţionează. Lauriţa are 74 de ani. O întreb câţi ani avea socrul, morarul, când s-a măritat ea cu bărbatul ei şi au ajuns să se ocupe amândoi de moară.

„Apăi tu, drept să-ţi spun că nu ştiu. Vreo 60 dacă avea… El se ocupa de moară. Moara asta-i veche din 1870 şi nu ştiu cât, 1875, parcă aşa-i trecută la Consiliu. Eu i-am apucat pe socrul meu şi pe mama lui, care stătea aici, cu ei. Era bătrână, nu mai lucra. Soţul ei, tatăl socrului meu, murise în Primul Război Mondial. Ea era atunci în refugiu cu cei doi copii, în Moldova. L-au adus acasă, rănit, şi şi-a strigat o vreme copiii, dar nu a mai apucat să îi vadă, pentru că mama socrului meu, Măriuca Ţepeş, împreună cu cei doi copii s-au întors după ce el a murit. În tinereţe ea a lucrat la moară, împreună cu bărbatul ei. Apoi au rămas tinerii.

Moara a fost tot timpul în familie. Tatăl socrului, apoi socrul, apoi noi am ţinut-o. De-acum cred că nu o mai ţine nimeni, că nu mai are cine. E greu cu apa. Ce chin e cu apa! Acum nu mai dovedeşti. Nu mai vine apă, numai mâl vine. Înainte se mărea apa, că rupea tot, dar nu mai vine apă mare. E mică şi vine numai pământ. Din cauza secetei, a căldurii. Iarna îngheaţă. Ghiţă oprea apa şi când avea de măcinat, îi dădea drumul şi apoi nu mai îngheţa. Dar dacă îi dai drumul permanent, se face tot o gheaţă până la iaz. Se podeşte de gheaţă şi trebuie să o baţi mărunt, mărunt ca să curgă.

Apa asta ştii cum te trage? Îţi mănâncă sănătatea. Acum ştiu şi eu ce e apa, am văzut ce înseamnă. Eşti mereu lângă apă şi te trag curenţii, că e apă rece de munte. Asta e o muncă pentru bărbat, nu e pentru femei.”

„Şi pe vremea comuniştilor, moara tot a mers”

Ce n-au reuşit să distrugă comuniştii a reuşit să distrugă, treptat, consumismul. Lauriţa macină azi boabe doar din când în când. Nu mai vin oamenii. Mălai găseşti peste tot gata măcinat. Ca să fim cinstiţi, nici Lauriţa nu mai are forţa de altădată. O spune chiar ea. Aşa că roata morii mai porneşte numai pentru cei ai casei, când fac mămăligă adevărată.

„Măcinam boabe, grâu, porumb, orz, ovăz. Au mai fost mori, dar s-au oprit când au venit comuniştii. Era o moară la Mihai Moldovan, apoi încă una peste apă, la Molnar, şi au mai fost şi la Valea Frumoasă. Toate s-au oprit pentru că se dădea cotă mare la stat, uiumul. Oamenii le-au închis, nu le-au mai purtat. Socrii mei tot au purtat-o, au dat uium la stat şi a mers în continuare. Şi uite că aşa, şi pe vremea comuniştilor, moara tot a mers. Eu cred că le convenea, pentru că rămăsese singura moară şi atunci aveau mai mult măciniş. Oamenii aveau ogoare pe dealuri şi puneau porumb. Acum nu mai pun, că azi li se aduce porumbul la uşă. Socrii mei aveau şi animale, lucrau şi la câmp şi se ocupau şi de moară.

Soţul meu, Ghiţă, se ocupa de măcinat, el a ştiut bine treaba morii. Eu doar aşa, când nu era el. După comunişti nu a mai venit lumea la moară. Înainte era măciniş tot timpul, că oamenii îşi cultivau ogoarele şi cumpărau mult mai rar. După 1989, s-a dus totul, cerealele se găseau de cumpărat peste tot, gata măcinate, ţi le aducea la poartă.”

„Acum nu se mai face mămăligă nouă”

„Moara merge încet, poţi să pui oricât de puţine boabe, o mişcă doar forţa apei, nu are motor. Ridici scândura de la iaz şi apa porneşte şi pune roata în funcţiune. Roata mână moara. Are şi ştează, la ştează se spală cuverturi mari, ţoale, preşuri. Are şi fierăstrău. Înainte aşa tăiau oamenii butucii, la apă.

Mi-a plăcut să lucrez la moară. Veneau oamenii cu căruţe, cu bicicleta, cu roaba şi aduceau boabele la moară. Seara veneau să ia făina. Tot veneau şi se duceau. Dimineaţa îi dădeam drumul şi mergea până seara. Trebuia să stai tot timpul aici. Se gătea un sac, pe urmă puneai altul, mai mărunt, mai mare, mai aspru, fiecare cum avea nevoie. Oamenii nu aveau de unde lua şi trebuia să pună pe ogoare şi să macine. Mai aduceau păpuşoi de prin Regat, ascuns, dar nu aveai voie să aduci.

Nu a mai fost măciniş după 1989. Înainte aveau ogoare, aduceau păpuşoiul să facă mămăligă nouă, adică prima mămăligă. Acum nu se mai face mămăligă nouă, merg la magazin şi îşi cumpără o pungă de mălai.”

HR-II-m-B-12991: Moara de apă și joagărul Olar Gheorghe, 1875

Str. Putna 50, sat Tulgheş, comuna Tulgheş, judeţul Harghita

Aşa arată moara în lista monumentelor istorice. E un cod cu o adresă. Pentru Lauriţa, e o viaţă. Pentru sat, e locul pe care îl ştii acolo şi crezi că e veşnic. Dar nu e. Trebuie sprijinit. Să fie un colţ frumos de arătat copiilor şi turiştilor. Turiştilor care iubesc astfel de locuri şi copiilor care nici nu mai ştiu de unde vine mălaiul.

Moş Neagu e bine sănătos, vorbăreţ şi elegant. A luat micul-dejun şi are o poftă grozavă de vorbă. Se lansează în discuţii istorice, lingvistice şi antropologice cu o vervă şi cu o curiozitate fabuloase. Comentează mutrele oamenilor, îi plac la nebunie fizionomiile. Sosul de soia şi dulceaţa franţuzească. Hainele bune şi apa de colonie adevărată. „C’est bien d’avoir de l’argent. Pour acheter de belles choses”, zice la un moment dat pe franţuzeşte. Adică e bine să ai un ban ca să te îmbraci bine şi să te poţi înconjura de lucruri frumoase. Mofturi. Pare snob, nu?

Nu. Neagu Djuvara are seninătatea inteligentă şi superficialitatea de bonton a omului care nu a avut deloc viaţă uşoară. Dar şi-a păstrat mereu ţinuta, bucuria, libertatea şi credinţa. Viaţa lui a fost mereu o luptă palpitantă. Fără încrâncenare, fără ambiţii. L-a purtat în locuri nebănuite şi l-a pus în situaţii-limită.

C’est bien d’avoir de l’argent. Pour acheter de belles choses.

În anii Primului Război Mondial, în timp ce tatăl său rămâne să lupte pe front, micul Neagu Djuvara pleacă în refugiu cu mama şi cu fratele său. Străbat împreună o Rusie frământată de revoluţie şi reuşesc să se salveze ca prin miracol, plecând cu ultimul tren de la Sankt Petersburg. Face şcoala în Franţa şi după ce îşi termină studiile luptă pe frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi intră în diplomaţie, iar instaurarea regimului comunist îl obligă să se exileze mai bine de patru decenii în Europa şi în Africa.

E un om liber. Nu are titluri, nu a avut funcţii importante în România. Am văzut mulţi intelectuali care trăiesc cu mâhniri şi frustrări că n-au obţinut recunoaşterea standard a efortului lor. Neagu Djuvara şi-a dorit să scrie despre istoria noastră, să fie tradus în engleză şi să producă bucurie oamenilor. A reuşit mult mai mult. Cărţile lui sunt o încântare şi pentru cunoscători, şi pentru habarnişti. Dar cel mai mult, oamenilor le place să-l asculte povestind. Are informaţiile omului de ştiinţă şi farmecul povestitorului.

Mă uit la el cu atenţie. E drept, luminos, îi sclipesc ochii. Are mereu un cuvânt bun pentru tine. Sau o poveste deocheată. E fericit că Sandra, nepoata lui minunată, a venit în ţară de Sărbători. În haina lui de casă cu model tweed e mai elegant decât mulţi în costum. Mă gândesc la asta, îi zic în şoaptă lui Filip şi ne pufneşte râsul.

A rămas să dea petrecere dansantă la 100 de ani. Abia aştept. Îl cred în stare.

Fotografii: Filip Iorga. Sursa ultimei fotografii: Sandra Melone.