Mi-am petrecut toate vacanţele de vară într-un sat de munte din Ardeal. Unde am bătut toate drumurile, toate pădurile şi toate dealurile. Am mâncat brânză de la stână, am mers cu bunica la toate hramurile şi la toate priveghiurile, m-am minunat de toate superstiţiile, m-am lăsat iscodită de toate babele şi am băgat la cap toate poveştile.
Satele de câmpie însă îmi sunt complet străine. Nu le-am cunoscut niciodată, nu s-a ivit nicio ocazie. Şi sufletul meu nu vibrează la fel pentru că nu mi s-au întipărit în amintire. De aceea, când am ajuns la Poiana, în Ialomiţa, am fost puţin mirată. Arşiţă mare şi câmpie cât vezi cu ochii. Descurajant. Deşi e la doar 10 kilometri de Slobozia, Poiana pare un sat rupt de lume şi aproape părăsit. Are o poezie a lui, dar e încremenit. Este un sat vechi, atestat la sfârşitul secolului al XVI-lea. A fost pe vremuri un centru negustoresc important, în care oamenii, proprietari de pământ, aveau o viaţă bună şi îndestulătoare. Când se construieşte podul peste Ialomiţa, graniţele dispar, negustorii din Poiana nu mai sunt căutaţi, forfota comerţului se mută în Slobozia. Moşnenii din Poiana pleacă şi ei pe rând la oraş, unde îşi dezvoltă afacerile, fac alianţe onorabile, o duc mai bine sau mai rău, dar reuşesc. Pentru cei rămaşi, lucrurile merg tot mai greu şi în timp sărăcesc.
Am plecat spre Poiana de dimineaţă, cu aparatul foto şi o lectură de drum. E satul strămoşilor îndepărtaţi ai lui Filip şi el are o emoţie specială când vine aici. Nu mai găseşti decât câteva familii la Poiana. Oameni mai degrabă veniţi din alte locuri. Cei vechi au plecat.
Valeriu Rădulescu e printre puţinii care au revenit la Poiana. A plecat la oraş, dar petrece fiecare vară aici. Casa lui, veche de peste 150 de ani, se ţine încă dreaptă. Nu a modificat aproape nimic la ea. Dacă judeci după vegetaţia din curtea lui, zici că totul a luat-o razna. Viţa de vie urcă şi se agaţă pe unde apucă, iarba necosită creşte în voie. Valeriu Rădulescu e bucuros că e acasă şi a păstrat totul ca în vremea copilăriei lui, aşa că nu-i pasă prea tare.
E ciudat. Detaliile care au supravieţuit te ajută să-ţi faci o idee despre ce era aici odată. Ce ferestre şi ce uşi frumos sculptate îşi făceau oamenii. Cum te privesc din portrete bunicii lui Valeriu Rădulescu: un pic semeţi, îmbrăcaţi cam bine. Au clasă. Trebuie să fi fost cu totul altfel aici. Era, de bună seamă, un loc plin de viaţă, forfotă mare. Casa lui Valeriu Rădulescu e răcoroasă şi miroase a lemn adevărat, învechit. El nu are nevoie de mai mult aici. Pentru că ştie exact cum au trăit ai lui aici, asta vrea şi asta îi e de ajuns.
Vechea biserică din lemn de la Poiana a fost strămutată la Slobozia, unde poate fi îngrijită şi conservată mai bine. Oamenii merg duminica la slujbă, se căsătoresc şi îşi botează copiii aici. Biserica a trecut proba timpului.
M-am întrebat mereu dacă o fi existând un destin al locurilor. Există un preţ pentru înflorirea de altădată? După ce lege nescrisă unele supravieţuiesc neclintite, altele se transformă şi altele dispar de pe faţa pământului ca şi cum n-ar fi fost? Iar altele, cum e Poiana, au o viaţă nouă, ciudată, şi doar mici frânturi din trecut au mai rămas ca să amintească de sufletul adevărat al satului. Au şi locurile viaţa şi norocul lor.