Într-un atelier la Asociaţia Povestaşii, le-am povestit celor mici cam cum era în copilăria părinţilor lor. Fără manuale şi date seci. I-am invitat să asculte, să se joace, să vadă, să răsfoiască şi să guste! O, da, mai ales să guste! Din dulciurile comuniste care au făcut istorie. Filip Iorga le-a povestit mai întâi despre cum se trăia pe atunci: cum erai Şoim al Patriei, cum dârdâiai de frig în casă, ce desene animate vedeai, la ce parade trebuia să mergi, ce jucării aveai şi ce reviste citeai. Eu le-am vorbit despre dulciurile copilăriei noastre şi am gustat împreună biscuiţi Eugenia, pufuleţi, bomboane CIP, glucoză, pufarine şi dropsuri cu cacao. Dulciurile s-au evaporat cât ai zice Mentosan! Mulţumim, Mega Image, pentru gusturile copilăriei! Anca Lungu (Prinţesa Polonic) le-a pregătit acadele delicioase din fructe învelite în ciocolată. Aşa au aflat copiii cât de mult tânjeam în comunism după banane şi portocale, care erau atât de greu de găsit.

Ştiţi ce a fost grozav? Deşi epoca asta pare la mii de ani lumină de copiii de azi, generaţia cu tablete e isteaţă şi atentă. Prinde din zbor, empatizează, îşi imaginează şi în final înţelege. Când nu ştiau, întrebau. Când aveau o idee vagă, încercau tot felul de răspunsuri. Aşa am ajuns împreună, în două ceasuri, să înţelegem un pic o epocă extrem de complicată. Prin obiecte, gusturi şi poveşti.

Filip le arată uniforma de Şoim al Patriei.

Anca începe să pregătească acadelele din fructe.

Filip le arată un reşou şi o lampă cu gaz.

Eu le povestesc despre dulciuri şi începem degustarea.

Acadelele pregătite de Anca dispar cât ai clipi!

Copiii se uită în sertarele secrete cu obiecte din anul naşterii părinţilor lor.

Oana Stancu povesteşte despre dulciurile ei preferate din copilărie.

Dacă fetele au vrut autografe, Filip s-a conformat şi le-a mai spus două, trei poveşti între timp.

Sursa fotografiilor: Liviu Dochiţa, Povestaşii

Vouă ce mâncăruri vă amintesc de momente frumoase şi de oameni pe care îi iubiţi? Ce gusturi v-au marcat copilăria? Ce aţi vrea să gătiţi mai departe copiilor voştri ca să recuperaţi şi să duceţi mai departe o mâncare din familie care v-a bucurat sufletul şi papilele la un moment dat?

Povestiţi-mi într-un comentariu la această postare, începând de azi. Filip şi cu mine vom alege joi doi câştigători, care vor primi câte un album Mesele de odinioară şi câte o invitaţie pentru două persoane la atelierul de sâmbătă. Aşa că dacă vă doriţi să veniţi cu un prieten, cu partenerul sau cu oricine din familie, vă aşteptăm cu drag.

Sâmbătă, 12 martie, la Grand Hotel Continental, Filip şi cu mine vom povesti despre albumul Mesele de odinioară şi, pornind de la el, vom vedea cum mâncau românii în urmă cu un secol, două. Abia aşteptăm să ne întâlnim cu voi.

Succes!

Moş Neagu e bine sănătos, vorbăreţ şi elegant. A luat micul-dejun şi are o poftă grozavă de vorbă. Se lansează în discuţii istorice, lingvistice şi antropologice cu o vervă şi cu o curiozitate fabuloase. Comentează mutrele oamenilor, îi plac la nebunie fizionomiile. Sosul de soia şi dulceaţa franţuzească. Hainele bune şi apa de colonie adevărată. „C’est bien d’avoir de l’argent. Pour acheter de belles choses”, zice la un moment dat pe franţuzeşte. Adică e bine să ai un ban ca să te îmbraci bine şi să te poţi înconjura de lucruri frumoase. Mofturi. Pare snob, nu?

Nu. Neagu Djuvara are seninătatea inteligentă şi superficialitatea de bonton a omului care nu a avut deloc viaţă uşoară. Dar şi-a păstrat mereu ţinuta, bucuria, libertatea şi credinţa. Viaţa lui a fost mereu o luptă palpitantă. Fără încrâncenare, fără ambiţii. L-a purtat în locuri nebănuite şi l-a pus în situaţii-limită.

C’est bien d’avoir de l’argent. Pour acheter de belles choses.

În anii Primului Război Mondial, în timp ce tatăl său rămâne să lupte pe front, micul Neagu Djuvara pleacă în refugiu cu mama şi cu fratele său. Străbat împreună o Rusie frământată de revoluţie şi reuşesc să se salveze ca prin miracol, plecând cu ultimul tren de la Sankt Petersburg. Face şcoala în Franţa şi după ce îşi termină studiile luptă pe frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi intră în diplomaţie, iar instaurarea regimului comunist îl obligă să se exileze mai bine de patru decenii în Europa şi în Africa.

E un om liber. Nu are titluri, nu a avut funcţii importante în România. Am văzut mulţi intelectuali care trăiesc cu mâhniri şi frustrări că n-au obţinut recunoaşterea standard a efortului lor. Neagu Djuvara şi-a dorit să scrie despre istoria noastră, să fie tradus în engleză şi să producă bucurie oamenilor. A reuşit mult mai mult. Cărţile lui sunt o încântare şi pentru cunoscători, şi pentru habarnişti. Dar cel mai mult, oamenilor le place să-l asculte povestind. Are informaţiile omului de ştiinţă şi farmecul povestitorului.

Mă uit la el cu atenţie. E drept, luminos, îi sclipesc ochii. Are mereu un cuvânt bun pentru tine. Sau o poveste deocheată. E fericit că Sandra, nepoata lui minunată, a venit în ţară de Sărbători. În haina lui de casă cu model tweed e mai elegant decât mulţi în costum. Mă gândesc la asta, îi zic în şoaptă lui Filip şi ne pufneşte râsul.

A rămas să dea petrecere dansantă la 100 de ani. Abia aştept. Îl cred în stare.

Fotografii: Filip Iorga. Sursa ultimei fotografii: Sandra Melone.